Este „unul dintre cele mai intense și misterioase gesturi naturale”. Este, de asemenea, „un act de performance, care, reînnoit din nou și din nou devine unic și irepetabil”. Sărutul. Iată tema propusă Maeștrilor Colegiului Bienalei de Teatru de la Veneția din acest an. Ca eveniment central în cadrul festivalului, Colegiul își propune să ofere „o voce și vizibilitate celor care lucrează în teatru în Italia, ținând seama de dificultățile existente și de decalajul dintre generații”.
Cea de-a 46-a ediție a Bienalei de Teatru, a doua sub directoratul artistic al regizorului Antonio Latella, s-a desfășurat în acest an în perioada 20 iulie – 5 august și a stat sub motto-ul „Actul al doilea: Actor / Performer” (primul act, din 2017, a fost dedicat regizorilor). Programul bogat în spectacole și întâlniri a cuprins un total de 31 de producții, printre cele 20 de noutăți aflându-se și șase premiere mondiale. Printre invitații din străinătate, din țări precum Franța, Olanda, Suedia, Elveția, Austria și Noua Zeelandă, s-au numărat Clément Layes, Gisèle Vienne, Simone Aughterlony, Thomas Luz, Davy Pieters, Vincent Thomasset și Jakop Ahlbom. Şi disciplinele acestora nu ar putea fi mai diverse: coregrafie, regie, teatru muzical, arte plastice, jonglerie, artă marionete, pantomimă.
Leul de Argint
Bienala a debutat cu festivitatea de decernare a premiilor. Leul de Argint a fost acordat anul acesta companiei italiene Anagoor, iar Leul de Aur pentru întreaga activitate a fost atribuit duo-ului Antonio Rezza și Flavia Mastrella. Fondată în anul 2000 de către Simone Derai și Paola Dallan, „Anagoor se distinge în mod special prin munca conceptuală, prin faptul că, în calitate de colectiv, sunt capabili să facă totul prin propriile forțe, de la scrierea scenariilor la construirea decorurilor și la realizarea costumelor care sunt mereu surprinzătoare”, se specifică în laudatio.
În deschiderea festivalului, Anagoor a prezentat în premieră absolută Orestea. Agamennone, Schiavi, Conversio. Simone Derai (care semnează regia, conceptul video, design-ul scenic și costumele, precum și dramaturgia împreună cu Patrizia Vercesi) îmbogățește o nouă traducere a Orestiei lui Eschil cu citate din lucrările mai multor autori din diverse secole: S. Quinzio, E. Severino, S. Givone, W.G. Sebald, G. Leopardi, A. Ernaux, H. Broch, P. Virgilio Marone, H. Arendt, G. Mazzoni. Textul rezultat este foarte dens. Narat pe scenă de către un actor devine pe alocuri greu de urmărit, cu atât mai mult cu cât durata spectacolului cuprinde patru ore cu o singură pauză. Lucrând cu profesioniști și neprofesioniști, cu actori, cântăreți și dansatori, Anagoor construiesc un dispozitiv teatral impregnat de referințe filozofice și literare ce dialoghează cu elemente contemporane. Astfel, pe două ecrane din lateral, ce seamănă cu două ferestre, se conversează Casandra cu Egist sau Clitemnestra cu Agamemnon. Din când în când narațiunea este întreruptă de pelicule video proiectate pe ecranul mare din fundalul scenei. Filmele reprezintă fie harta Europei devorată de flăcări, fie o bovină dusă la abator. Tot pe ecran apar uneori titlurile secvențelor povestite sau o serie de ani (printre altele, 1409 și 1703) ce oglindesc războaie ale omenirii din Antichitate și până în zilele noastre.
Scena goală este populată doar de un microfon la care povestește naratorul, un magnetofon ce va fi folosit pentru înregistrarea live a vocilor actorilor și un set de difuzoare. De altfel, partea sonoră joacă un rol foarte important pe tot parcursul spectacolului. Muzică electronică, sunete ale navelor ce călătoresc pe ape, vuietul mulțimii de oameni, arme ce se lovesc, cântece pentru copii uciși, țipete de pescăruși. Sunt numai câteva dintre elementele sonore utilizate de Anagoor pentru a invita spectatorii să-și construiască propriile imagini. Chiar la începutul spectacolului se aude strigătul penetrant al muezinului. Un apel la rugăciune, în timp ce pe ecran sunt proiectate cuvintele „Cocoșul Aurorei”. Ca vestitor al luminii, ce vine să risipească obscuritatea nopții, cocoșul este considerat un dușman redutabil al tuturor forțelor întunericului. Căci punctul de plecare al spectacolului îl constituie moartea, cea care „este mai puternică decât viața, deoarece reprezintă tăcerea, neantul”. Orestia lui Anagoor analizează, de fapt, rădăcinile lumii occidentale de astăzi. Este povestea unei societăți cuprinse de revoltă.
Leul de Aur
Într-o cu totul altă estetică sunt construite spectacolele lui Rezza și Mastrella, prezenți în programul festivalului cu trei producții: 7-14-21-28, Fratto_X și Adelante. Duo-ul ce lucrează împreună încă din anul 1987 este constituit, pe de-o parte, din Antonio Rezza, „un artist care reunește într-un singur corp cele două personaje distincte ale actorului și performerului”, iar pe de altă parte din Flavia Mastrella, creatoarea de decoruri, a așa-numitelor habitate. Alcătuite din pânze și stofe colorate de diferite dimensiuni, dispuse pe construcții metalice, aceste adevărate opere de artă simbolizează, de exemplu, un loc de joacă pentru copii cu scrâncioabe. Funii și plase de toate tipurile mențin acțiunea vie. Aranjamentul ingenios al lui Mastrella îi oferă lui Rezza posibilitatea nu numai să folosească obiectele, ci să se contopească cu ele, până într-acolo încât să formeze un tot unitar cu acestea. Prin abordarea sa scenică unică, actorul-performer da viață construcțiilor puse la dispoziție de Mastrella, degajând deopotrivă o avalanșă de mișcări și de cuvinte. Rezza dă dovadă de o putere performantă a trupului și a vocii de-a dreptul uimitoare. În 7-14-21-28, de exemplu, dialoghează într-un ritm năucitor și cu un debit verbal pe măsură cu un tată imaginar, „face o vizită” la un spital de nebuni, se întinde „pe o plajă”, muncește „într-o fabrică”, îi întruchipează pe Desdemona și pe Otello deopotrivă. Aflat în continuă mișcare, corpul său pare a nu cunoaște limite. Rezza se dă în leagăn, se înfășoară în plase, se culcă pe podea, se întinde, fuge, se apleacă, sare. Nici mimica feței nu este cu nimic mai prejos. Şi totuși, sub aparențele jucăușe și amuzante cuvintele prezintă o anumită profunzime, mare parte dintre replici având conotații politice subtile. În finalul spectacolului 7-14-21-28, spre deliciul publicului, cei doi bărbați (Ivan Bellavista este asistentul său mut) se fugăresc în jurul scrânciobului în pielea goală, ascunzându-și părțile intime cu palmele. „Parteneriatul Rezza-Mastrella a condus la crearea unor producții absolut inovatoare din punct de vedere al limbajului teatral”, se menționează în cuvântul de laudatio. Spectacolele lor sunt antrenante, captivante, de un comic debordant. Energia emanată este contagioasă. Cu toate că el însuși se definește doar ca performer, Rezza reușește să dizolve, prin persoana sa, barierele existente între actor și performer.
Strigoii
Un alt eveniment mult așteptat a fost premiera spectacolului Strigoii după Henrik Ibsen în montarea lui Leonardo Lidi. „Strigoii se referă la teme care mă interesează, cum ar fi familia, absența unui caracter principal și absența ca personaj principal”. Iată justificarea alegerii. Câștigător al Colegiului Bienalei din 2017, adresat regizorilor italieni cu vârsta sub 30 de ani, Lidi adaptează scrierea marelui dramaturg norvegian, reducând numărul actorilor la patru și obligându-i astfel pe aceștia să joace mai multe roluri. Schimbarea personajelor se face la vedere prin simpla modificare a accesoriilor, ca, de exemplu, o perucă deplasată de pe capul unui actor pe cel al altui artist. În locul piciorului de lemn, Jakob Engstrand, tatăl Reginei, poartă o labă de scafandru. Tot el îl interpretează și pe pastorul Manders. Doamna Alving este jucată de un bărbat, care dă viață atât decedatului domn Alving, cât și amantei sale dispărute Johanna, mama Reginei și fostă soție a lui Engstrand. În viziunea lui Lidi, Osvald, fiul doamnei Alving, este un handicapat mental. Toți actorii sunt excepționali, dau dovadă de o interpretare remarcabilă, reușind să se transpună perfect în personaje.
Cei patru stau șezân pe o bancă cu fața la public. Aşa începe spectacolul lui Lidi. Decorul minimalist mai cuprinde doar un zid în fundalul scenei. Culoarea de un gri închis induce o atmosferă sumbră, apăsătoare, în ton cu universul ibsenian. Montarea lui Lidi este una de teatru clasic. Firul poveștii este întrerupt pe alocuri de scene de dans în pași de mazurcă sau de un comentariu al unui meci de fotbal transmis la radio (recunosc că nu am înțeles această idee regizorală, hărăzită poate doar publicului italian).
Apa joacă un rol foarte important în spectacol. Cu ocazia ploii abundente și de durată ce acoperă scena (și actorii) în întregime își fac apariția și strigoii. La scurt timp după potop, doamna Alving o ucide pe Regine, înecând-o într-un mic bazin plin cu apă, pentru ca apoi să își ia viața cu o doză mare de morfină. Singurul supraviețuitor al acestei drame „marca Lidi” este Osvald, care, vindecat în mod neprevăzut, se ridică și pășește cu corpul drept spre rampă, unde privește îndelung spectatorii. Finalul neașteptat al tânărului regizor provoacă surprindere. Lidi „distruge castelul din Lego (al lui Ibsen) și îl recompune după propria plăcere”. Un proiect îndrăzneț ce îndeamnă publicul la reflecție mult timp după încheierea spectacolului.
Print