Se află în spatele unora din puținele premii care se acordă în zona culturală în România. În urmă cu trei ani, a inițiat Premiile Constantin Brâncoveanu pentru istorie și cultură, pentru întreaga activitate, decernate în cadrul unei gale anuale, sub girul unui juriu alcătuit din personalități ale vieții culturale. În 2015, acestei inițiative i s-au alăturat Premiile Matei Brâncoveanu, acordate artiștilor și oamenilor de cultură, aflați în vârful carierei. La această ediție, premiul pentru teatru i-a fost acordat grupului de actori din trupa lui Victor Ioan Frunză: Nicoleta Hâncu, George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Andrei Huțuleac Și Alexandru Pavel.
Nawaf Salameh este fondatorul și președintele Alexandrion Grup, cel mai mare producător de băuturi alcoolice din România, iar Fundația Alexandrion Grup este cea care a inițiat aceste premii. Sirianul Nawaf Salameh a venit în România în 1983 ca să studieze medicina. Lăsa în urmă o viață îndestulată, ca să trăiască în România comunistă. Dar destinul n-a vrut să-l facă medic, preferând să-l transforme într-un regizor în afaceri, cum se autodeclară. Despre inițiative și datorii morale, despre sprijinul acordat culturii, despre destin și puterea sau neputința banilor, despre alegeri personale într-o lume nemiloasă am discutat cu Nawaf Salameh la început de an.
De ce v-ați hotărât să inițiați aceste distincții și să sprijiniți cultura prin Premiile Constantin Brâncoveanu, apoi și prin Premiile Matei Brâncoveanu?
Pe scurt, povestea a început în anul 2000. Am dorit ca brandul de lux Brâncoveanu să fie însoțit de ceva și a fost normal să ajungem aici, la Gala Premiilor. Dacă mă întorc în timp și pătrund în istorie, văd că astăzi e și o datorie a mea personală față de Brâncoveanu. Primii șaptesprezece ani din viața mea i-am copilărit în Siria, unde creștinii mei din Antohia, familia mea, sunt acolo de peste cinci sute de ani. Constantin Brâncoveanu i-a ajutat nu mult, ci foarte mult. Așadar, am un legământ și o datorie morală, aceea de a întoarce darul. Pe de altă parte, aș vrea ca timpurile lui Brâncoveanu să fie aduse înapoi și puse în societatea românească. Gala face parte din ce a făcut acest om foarte puternic, care, printre altele, a avut grijă de cultură. Am făcut lucruri legate de Biserică, contribuind la retipărirea Bibliei de la București, pe care el a iubit-o foarte mult. Voi întoarce tot timpul darul lui. Eu și familia mea vom continua să facem această gală cât vom exista. Azi, la ce trăim noi în România, la nivel european și la nivel global, modelul Brâncoveanu e necesar să fie adus înapoi nu numai în România, ci dat exemplu și în Uniunea Europeană, care nu prea știe ce vrea.
După trei gale, am colaborat cu personalități, am premiat oameni minunați care și-au sacrificat viața pentru a face artă – scriitori, arhitecți, creatori de film și teatru etc. Mă simt bine că reușim să-i punem în lumină. Au nevoie de o mângâiere și de un omagiu. Vrem să-i punem în lumină pe acești oameni, vrem să le mulțumim, să arătăm ce carieră au făcut.
Concret, cu ce ajută cultura română ce faceți dvs.?
După trei gale, am colaborat cu personalități, am premiat oameni minunați care și-au sacrificat viața pentru a face artă – scriitori, arhitecți, creatori de film și teatru etc. Mă simt bine că reușim să-i punem în lumină. Au nevoie de o mângâiere și de un omagiu. Vrem să-i punem în lumină pe acești oameni, vrem să le mulțumim, să arătăm ce carieră au făcut. Am vrut să venim în sprijinul fiecărui laureat care are o lucrare, să îi facem povestea cunoscută ca să vină și alții să-l ajute. Mai mult de atât nu putem face. „Mulțumim, te apreciem, ne aplecăm în fața lucrării tale, a carierei tale.”
Ați venit în România, ați făcut medicină, după care v-ați apucat de afaceri. De ce?
Îl dau de gol pe tatăl meu. Eu n-am vrut să fac medicină. Tatăl meu a fost om de afaceri, a avut mai multe farmacii și a făcut distribuție de medicamente. Pentru el, copilul ideal era cel care devenea farmacist. Eu mi-am dorit mult să fac cinematografie și să devin regizor. Era anul 1983, luna mai sau iunie. Atunci am avut o discuție cu tata la Ambasada României din Damasc. Ca să fac regie în România, trebuia să plătesc o taxă școlară de trei ori mai mare decât la Facultatea de Farmacie sau la Medicină. Tata mi-a zis că România nu e cunoscută pentru cinematografie și că pentru asta ar trebui să plătească pentru mine aproape 2 000 de dolari pe lună, care e o sumă foarte mare. Mi-a spus că nu e cazul și să fac medicină sau farmacie. Eu, crescând printre medicamente, nu mai voiam să văd medicamente. Și așa am ajuns la medicină. Iar când încep un lucru îl duc până la capăt, așa că am terminat Facultatea de Medicină, am dat examen de recunoaștere în Grecia, am primit dreptul de exercitare a profesiei în Uniunea Europeană înainte chiar să intre România în UE, în 1992. Atunci m-am apucat de afaceri. Așa a fost destinul meu. Dacă nu mi-am văzut cu ochii visul de a deveni regizor de film, am ajuns om de afaceri. Multe afaceri de-ale mele sunt create de mine de la zero, altele sunt preluate și dezvoltate. Sunt un fel de regizor, dar în afaceri. Acum îmi face mare plăcere să stau de vorbă cu oameni de film și de teatru cu prilejul Galelor. E important să faci ceva care să-ți și placă. Banii n-au nicio valoare. Dacă alergi după ei, nu-i prinzi. Dacă nu alergi, îi prinzi.
Eu n-am vrut să fac medicină. Tatăl meu a fost om de afaceri, a avut mai multe farmacii și a făcut distribuție de medicamente. Pentru el, copilul ideal era cel care devenea farmacist. Eu mi-am dorit mult să fac cinematografie și să devin regizor. Era anul 1983, luna mai sau iunie. Atunci am avut o discuție cu tata la Ambasada României din Damasc.
Nu mi-ați spus de ce ați venit în România.
Mama mea și-a dorit asta. Aveam posibilitatea să ajung în Italia sau în SUA. Or, Biserica din Antiohia avea legături puternice cu Biserica Ortodoxă de aici încă din vremea lui Brâncoveanu. Cred că mama s-a simțit în siguranță să mă trimită aici. S-a rugat de mine să vin în România. Avem un frate mai mare cu un an și jumătate și el era deja aici, iar ea a insistat să vin și eu. Se temea de nesiguranță. Din păcate, m-am născut să plec din Siria. Azi, noi, creștinii din Antiohia, avem de suferit. Comunitatea de acolo nu te ajută. M-am născut într-o familie bogată, nu mi-a lipsit nimic, puteam să fac orice facultate, datorită notelor pe care le-am avut. Așa a fost să fie. Fiecare are un destin și, chiar dacă încearcă să-l contrazică, la un moment dat tot acolo ajunge. Cred că destinul meu a fost să ajung în România și să am acum birou lângă locul în care am ajuns acum 33 de ani. Sunt lângă Otopeni și îmi aduc aminte tot timpul cum am venit în septembrie 1983.
Și cum vă amintiți orașul?
Mare și fără lumină. Ce plăcere acum când mă întorc să văd un oraș frumos, supraluminat! Atunci era câte o lumină ici-acolo. Până în 1990, noaptea mă întorceam în acest oraș trist, neluminat.
Ați avut probleme în comunism?
Am trăit cum au trăit și românii. Nu am avut avantaje față de colegii mei. Nu eram diplomați și nu aveam acces la cluburi diplomatice ca să putem cumpăra mâncare. N-a existat nicio diferență de trai între noi și români. Când am venit eu nimeni nu se gândea la schimbare. A început să-mi placă medicina și am vrut să fac chirurgie plastică. Dacă România ar fi avut acum 1 000 de chirurgi plastici, multe dintre victimele incendiului din Clubul Colectiv ar fi fost salvate. Am vrut ca după facultate să fac medicină generală în Grecia, după care să plec în Brazilia să fac chirurgie plastică, apoi să mă stabilesc în Grecia. Dar m-am răzgândit și m-am apucat de afaceri. Însă, dacă nu venea schimbarea din estul Europei, azi aș fi fost un chirurg plastic.
Am copilărit într-un minioraș cu 10 000 de locuitori, Valea Creștinilor. Se află pe munte și vizavi se vede muntele Libanului. Am avut o copilărie frumoasă din toate punctele de vedere și când am plecat nu mi-a fost ușor, deși îi spuneam tatălui meu încă din clasa a VI-a că eu vreau să plec, deși era un loc aerisit, spre deosebire de Damasc, unde simțeam că mă sufoc.
Bucureștiul, spuneți, v-a părut un oraș mare. Dar locul copilăriei cum era?
Am copilărit într-un minioraș cu 10 000 de locuitori, Valea Creștinilor. Se află pe munte și vizavi se vede muntele Libanului. Am avut o copilărie frumoasă din toate punctele de vedere și când am plecat nu mi-a fost ușor, deși îi spuneam tatălui meu încă din clasa a VI-a că eu vreau să plec, deși era un loc aerisit, spre deosebire de Damasc, unde simțeam că mă sufoc. După mine, a mai venit un frate al meu aici. Dar și el, și fratele mai mare s-au întors în Siria. Iar acum unii sunt în Brazilia din cauza situației de acum din Siria.
Cum vedeți ce se întâmplă acolo?
De când au început problemele cu refugiații, am spus că ar fi bine ca România să deschidă toate ambasadele și să primească cereri de azil de la imigranți ca să poată să selecteze. Vezi modelul Germania. Ani de zile am spus asta, să se deschidă ambasadele din Liban, Siria etc. Dacă ar fi avut sute de mii de cereri de azil, România nu ar mai fi fost acum în situația de a i se impune să primească refugiați, să ia ce rămâne după ce își împart alte țări între ele. Noi, creștinii, suntem la mijloc acolo, oricine ar câștiga între războiul dintre șiiți și sunniți. Prin urmare, creștinii pleacă în masă pentru siguranță. Dar pleacă și dintre șiiți, și dintre sunniți, căci nici lor nu le place ce se întâmplă. Pleacă și analfabeții săraci de la moschei. Pe ei cum să-i integrezi? Și toate țările încearcă să ia ce e bun.
Familia dvs. avut de suferit acum în Siria?
Din nefericire, zona unde e acum Valea Creștinilor, controlată cândva de teroriști, a fost afectată. Grupările teroriste mi-au decapitat un văr și pe colegul lui când se întorceau acasă de la lucru. I-au împușcat întâi, vărul meu n-a murit, au văzut că mișcă, așa că i-au tăiat capul. Un nepot de-al meu era cu logodnica lui la petrecerea de absolvire a liceului, urma că înceapă facultatea și să se căsătorească. Au intrat teroriștii și i-au împușcat. Asta nu pot să-mi scot din minte, iar mama lui nu-și poate reveni. Fratele meu cel mic, farmacist, avea o afacere cu construcția de apartamente și mai multe farmacii. La 48 de ani, a lăsat totul și a plecat să ia viața de la capăt în Brazilia. Pentru că are doi copii și simțea că nu sunt în siguranță.
Care e cheia succesului?
Trebuie să crezi în ceva. O afacere, o carte, nu-ți va ieși dacă nu ești convins de importanța ei cel puțin 51%. Dacă ești convins, vei reuși.
Print