„Ne-am căcat pe noi în fața morții” și manierismul

O combinație irezistibilă de umor, fie el negru sau de altă culoare, ironie, dramă și pe alocuri chiar melodramă, garnisită cu multe semne de întrebare la adresa istoriei și transformată într-o meditație neapărat interesantă pe tema morții, a războiului și așa mai departe… Asta s-a dorit – e evident – spectacolul „Recviem” în regia lui Alexandru Dabija, după un text de Matei Vișniec, pus în scenă la Sala Studio a Teatrului Național din București.

Spectacolul care a deschis seria premierelor din 2016 e o încercare de a vorbi despre război și traume – temă la modă în zilele noastre –, dar, desigur, de a vorbi altfel. Iar textul lui Matei Vișniec îi servește (în principiu) mănușă lui Alexandru Dabija. Spun „în principiu” pentru că în final se dovedește că de fapt e invers și că Alexandru Dabija îi face un serviciu textului lui Matei Vișniec prin această montare. Întâi pentru că-l scoate din zona mioritică în care îl cantonase dramaturgul și apoi pentru că, ignorându-i didascaliile, se pune pe treabă și creează un cu totul alt context, reinventând practic în mare parte piesa și oferindu-i ceva culoare, ceva sevă, ceva must. Și, desigur, ceva muzică, pentru că, mai nou regizorul Alexandru Dabija lucrează aproape fără excepție cu Ada Milea, care inevitabil pune o amprentă recognoscibilă pe oricare dintre montările lui. Este și cazul „Recviem”-ului de la TNB, unde, însă, (de ce oare?) începi să-i simți ritmurile ca fiind prea recognoscibile și lăsând tot mai puternic impresia de manierism, desigur, atât de ușor de confundat cu stilul…

Așadar, la TNB, Alexandru Dabija construiește un spațiu să-i spunem interesant (scenografia este semnată de Irina Moscu). Interesant și puternic amprentat, care dă bine și care ar putea fi și funcțional. „Chez Visniec” e un fel de bistro simpatic gândit, cu tonomat, câteva măsuțe, o mică tejghea, frigidere mari în care se vor ascunde falșii morți, vitrine frigorifice, cu o tablă pentru afișat meniul zilei, totul colorat și în același timp păstrând o doză de straniu. Restaurantul se va dovedi un fel de „poiana lui Iocan” pentru morți – morții căzuți în război (războaiele) din toate timpurile. Simpatică și această pată de culoare pe care o dă regizorul, numindu-și bistro-ul cu numele dramaturgului, căruia-i face astfel loc activ în propria operă, o mică găselniță cu iz postmodern. Iar deasupra un fel de baloane-avioane, aprinse alb, care lucrează și ele la sentimentul de stranietate pe care îl dorește regizorul, lăsând impresia unui „sub pământ” sau a unui spațiu în afara spațiului recognoscibil, în ciuda (sau datorită…) atâtor elemente concrete pe care le aduce în scenă.

În acest spațiu pentru primul sfert de oră captivant, Alexandru Dabija își plasează personajele – de fapt tipuri umane, un general (Marius Rizea) un fel de soldat Svejk a cărui bonomie explodează și se face țăndări când începe să-i împuște pe morții-nemorți; un intendent – Gavril Pătru, care plusează (a se citi „îngroașă”) prea tare și nu doar când își modifică vocea, un exercițiu actoricesc simplist de altfel și care la un moment dat lasă doar senzația de repetitivitate, deși intervențiile lui condimentează scenele în care apare; o mamă de soldați morți în război – Afrodita Androne, o creație inteligentă și bine susținută, o prezență puternică și un contrapunct interesant, mai ales că este singura prezență feminină din scenă.

Întregul grup de morți ai patriei – Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cîrlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu – funcționează bine și nuanțat. Fiecare dintre ei are un moment bine jucat și ca o adiere proaspătă, fiecare construiește un tip uman, dar o combinație reușită între prototip și individualitate.

Povestea, pe scurt, dacă vorbim de o poveste în acest caz, este puțin absurdă, așa cum îi place la Matei Vișniec. Morții patriei – fie ei demni sau nedemni – își revendică dreptul la defilare la parada de întoarcere acasă. Și de-aici prilej de o oră și jumătate de discuții pe tema războiului și a atrocităților, dar cu zâmbetul pe buze și într-o notă de grotesc, rețetă care funcționează doar vreo jumătate de oră… Sunt pe-acolo și Troțki, Stalin și Lenin, destul de vag puși în evidență, motivul pentru care doar ei, dintre toți artizanii morții și ai războiului, au fost aleși, rămânând insuficient de transparent în montare.

Însă, în ciuda tuturor acestor artificii și regizorale și scenografice, în ciuda muzicii, care se dorește ingredientul No. 1, în ciuda interpretării actorilor, care funcționează, spectacolul lasă impresia unei parade fără viață, plictisitoare și redundante, care se străduiește cu orice preț să fie sau să pară interesant. O demonstrație de idei, dar care nu duc nicăieri – sau poate doar la truismul război=orori, dar totul spus mai cu perdeaua cinismului.

Există un moment puternic spre final, atunci când generalul descoperă că printre morții autentici se ascund morți falși și începe să-i omoare. Cruzimea și felul cum se joacă aici regizorul cu frica și cu panica rămân poate cel mai interesant punct al montării, din păcate nefructificat. Montării (și textului) îi scapă tocmai această graniță dintre viață și moarte, lăsând anumite scene într-un umor banal. Și nu poți să nu te întrebi: și atunci care e miza? Care e sensul? Să spunem cu voce tare – și în cântec, desigur – „ne-am căcat pe noi în fața morții” – transformat în șlagăr aducător de râsete? E prea facil… Iar spectacolul de la TNB rămâne exact expresia acelui tip de teatru de care vorbește Peter Brook: „teatrul fără viață”.

Teatrul Național din București, Sala Studio

„Recviem” de Matei Vișniec

Regia: Alexandru Dabija

Asistent regie: Andrei Runcanu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent Scenografie: Iulia Gherghescu

Cântece: Ada Milea

Coregrafie: Florin Fieroiu

Distribuție: Marius Rizea, Gavril Pătru, Ioan Andrei Ionescu, Afrodita Androne, Mihai Calotă, Mihai Munteniță, Lucian Iftime, Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cîrlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu

Foto: Florin Ghioca