Ne-am încălzit… global

Arta trebuie să fie şi socială. Că aşa îi stă bine. Şi ancorată în realitate. Şi interesată de viitor. Şi de ce se întâmplă cu lumea şi de problema calotei glaciare şi de sentimentele casnicei care a scăpat prea multă sare în tocană. Arta trebuie să simtă tot şi să se conformeze. Teatrul cu atât mai mult. Se scriu piese despre orice şi chiar despre nimic. Orice este un subiect. Depinde doar de talentul şi inspiraţia dramaturgului cum prelucrează acel subiect. Dar motiv să punem mâna pe stilou sau tastatură găsim şi doar dacă deschidem fereastra sau televizorul. Aşa s-ar părea.

Şi cum să nu existe piese despre încălzirea globală. Mai ales despre încălzirea globală. Chiar şi fetele câştigătoare de concursuri de miss ştiu că este o problemă gravă – la fel ca salvarea balenelor şi pacea mondială. Doar că gravitatea problemei în realitate nu o face neapărat să devină automat o piesă bună. Pe cât de real-alarmantă e problema, pe atât de pueril-patetică e piesa lui Guillem Cula – „La Tera promesa” montată de Bobi Pricop la Teatrul Odeon cu titlul „Kepler-438b” în cadrul proiectului Fabulamundi. Playwriting Europe. Spectacolul este primul produs la Teatrul Odeon, deşi în perioada 2012-10216 au existat opt spectacole-lectură cu texte de dramaturgie contemporană. Acesta nefiind cu siguranţă cel mai fericit dintre ele.

Titlul, la fel cu întregul construct al spectacolului, în afară de faptul că sună bine şi curios, nu înseamnă nimic. Este numele unei nave amintite numai la final, care va salva omenirea ducând-o spre o altă planetă. Parcă am mai auzit asta undeva… Da. În Interstellar. Doar că mult mai elaborat şi mai bine făcut. Hollywood, ce să-i faci. Dar calitatea nu are prea mare legătură cu box-office-ul, PR-ul şi bugetul. Pe la noi se pare că în mod paradoxal cu cât bugetul este mai îndestulător cu atât calitatea este uitată. Când avem bani parcă uităm ce ştiam şi suplinim consistenţa cu fel de fel de jucării noi pe care ne gărbim să le stricăm.

Multimedia, de exemplu. Un cuvânt aşa frumos. Şi relativ nou. Şi care nici nu prea ştim bine ce înseamnă, dar sună tare bine. Până nu demult spectacol multimedia însemna că exită o pânză pe fundal pe care se proiectează un film. De efect, nu? Acum nu mai e chiar aşa. E proiecţie, dar nu aşa, simplă. „Kepler -438b” este  un spectacol multimedia în care se foloseşte şi o instalaţie video de procesare şi transmisie live dintr-un spaţiu adiacent sălii de spectacol. Alte cuvinte preferate şi foarte cool: instalaţie, procesare, live şi… new entry direct în top 5: spaţiu adiacent. Mai pe româneşte cam jumătate din spectacol este jucat de actori în hol. Noi stăm cuminţi în sală şi vedem ce joacă actorii singuri de nebuni pe hol pe nişte ecrane. Mai multe. Dar care sunt folosite când individual, când împreună – deci o instalaţie. Adică ne scărpinăm la urechea stângă cu mâna dreaptă, pe după cap. Dacă efectul artistic al acestui efort tehnic ar fi adus un plus valoare nu aş fi numit acest concept găselniţă. Dar o fac. Pentru că nu se întâmplă asta. Impresia e de copil care până acum a avut doar cuburi de lemn şi dintr-o dată primeşte un pupitru de realitate virtuală. Şi habar n-are ce să facă pentru că nu e prea înzestrat cu inventivitate şi începe să apese pe butoane şi să se bucure fără să ştie de ce.

Povestea e simplă. Banal de simplă. Într-un viitor indefinit (iată dar că avem de-a face şi cu teatru SF nu doar multimedial) Republica Malvati a piedut 19 dintre cele 20 de insule ale arhipelagului şi e pe cale să o piardă sub ape şi pe ultima. Preşedintele Republicii însoţit de o delegaţie din care fac parte fiica sa şi iubitul ei – ambii înalţi demnitari malvatieni (iată că nepotismul e un dat general valabil care nu cunoaşte timp şi spaţiu) face un efort disperat de a sensibiliza ţările membre ONU în căutare de ajutor. În timp ce tinerii se frământă cu importanţă – de nelinişte şi grijă pentru patrie credem noi, când în realitate aşteptau rezultatul unui test de sarcină la fel ca orice adolescenţi inconştienţi speriaţi de moarte de cele două liniuţe, tata-preşedinte negociază cu mai mulţi reprezentaţi ai ţărilor care se arată dornice de a sări în ajutor. Doar că grecii oferă doar experienţă şi măsline, canadienii o insulă pustie dincolo de cercul polar populată doar de foci, spaniolii se oferă să îi absoarbă cu cetăţenie cu tot să să-i transforme în iubitori de paella şi coridă. Între timp are loc şi o lovitură de stat; repede, din două replici. Tânăra viitoare mămică devine Preşedinte şi… răsturnare de situaţie: tocmai când America se pregătea să le ofere un teritoriu de vis, cu climă temperată şi infrastructură şi tot ce îşi mai dorea sufleţelul lor, la aflarea veştii că domnişoara Preşedinte a trăit în păcat, America cea bigot-fundamentalistă şi înreligiozitată până peste-poate le ia peticul de pământ înapoi. Să fie oare o metaforă? Nu cred. Aşadar, nu aflăm prea exact dacă malvatienii se scufundă au ba. Intuim doar din proiecţiile sugestive că aceasta le-ar cam fi soarta. Noroc cu Kepler 438b care va duce pe toată lumea undeva departe unde e cald şi bine.

Cei patru actori joacă fiecare în notă personală. Prea personală. Nu există niciun lanț care să creeze relaţii sau verosimilitate. Dan Aştilean e tunător şi definitiv şi prea rigid, mereu atent la ton şi la efectul produs, fără să construiască în profunzime, ci doar formal. Ioana Anastasia Anton spune textul egal şi înclină capul înainte când vrea să îşi convingă partenerul că are dreptate. Mihai Smarandache e singurul care nu e atât de paralizat de greutatea şi importanţa problemei, încât nu uită că dincolo de tehnică şi sfârşitul lumii mai există şi artă, ceea ce îi permite să joace nuanţat, inteligent şi cu umor de calitate. Iar Cezar Antal este bufonul spectacolului al cărui demers comic are sens şi consistenţă până la un punct. Exagerează prin repetiţie şi artificialitatea sa, chiar dacă funcţionează la început şi e în acord cu tot ansamblul alambicat şi virtual, obosește pe parcurs şi cade pe panta facilului.

Aşa că ne lamentăm artistic despre încălzirea globală. Şi nu oricum; multimedial. Dar prea puţin în mod real şi prea mult de ochii lumii. „Kepler – 438b” este un moft. Nici măcar de prea mare efect. Un experiment, poate. Dar nu o experienţă.

TEATRUL ODEON

KEPLER – 438B

de Guillem CLUA
traducerea: Florin GALIŞ și Iunia MIRCESCU
regia: Bobi PRICOP
scenografia: Velica PANDURU
sound design: Eduard GABIA
imagine şi montaj: Tania CUCOREANU
instalație multimedia: Mizdan, Dan Andrei IONESCU, Luca ACHIM

Cu: Dan AȘTILEAN, Mihai SMARANDACHE, Ioana Anastasia ANTON, Cezar ANTAL/ Alexandru POTOCEAN