Ne-am întrebat de-atâtea ori, iubita mea, ce e cu noi,
Ce se petrece atunci când se petrece iubirea.
Acum, departe, mi se pare că știu.
Iubirea e iubire așa cum apa e apă și focul e foc,
Cum este faptul de a fi, sau vântul, sau felurita, adesea ascunsa
Frumusețe a formelor. Nimic de felul acesta nu este
Traductibil într-un alt limbaj ori reductibil la alt plan.
În sfera pătimirii nimic nu este ca iubirea cât privește
Stricta ei cumpănă între durere și plăcere, suferință, bucurie,
Îndoială și încredere, deznădejde și mereu renăscută nădejde.
Iar țelul ei este în însăși ea, nici măcar în desingurare,
Din ce se naște, la ce duce dincolo de ea, e fără mare importanță,
Face parte din viață și nu face parte,
Iar toți iubiții și toți iubitorii au fost când veseli și când triști
Mai mult ca nebunii sau copiii, din pricini
Care, mai adânc cercetate, n-au nicio noimă în legea vieții
Ci numai în legea iubirii, în legiuirea și în supușenia ei,
Născute odată cu ea și pierind odată cu ea,
Trăind, cât trăiește, ca o flacără de nimica hrănită,
Ca o victorie fără biruitori și biruiți.
Iar timpul ei e numai timpul ei.
Dacă se nasc grădini sub pasul ei ele rămân în altă lume,
Unor alte iubiri. Iar în cenușa ei nu se citește niciun semn.
(111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, Editura Nemira, 2016)
Print