Pe data de 1 a fiecărei luni, revista Yorick vă propune la rubrica „Viața bate teatrul” un reportaj cu oameni de lângă noi și poveștilor lor.
Nea Costină, lăutaru’ din Cezieni, este un personaj. Piesă, cum s-ar spune în lumea mondenă! Dacă stai, îl priveşti şi îi asculţi poveştile nu prea ştii unde să-l încadrezi. De cântat cântă, aşa după ureche, cum îi şade bine unui lăutar cu patalama, de sare cămaşa după tine. Povesteşte anecdotic şi transformă orice întâmplare într-o lecţie de viaţă, spusă însă cu mult haz.
Constantin Ghican, cunoscut în lumea satului drept Nea Costină, este preţuit de întreaga comunitate. Carismatic, te primeşte în lumea lui cu naturaleţe şi îţi povesteşte cu mare însufleţire despre vechii lăutari, despre nunţile de odinioară, şezătorile şi horele satului, despre moş Coteţ cobzaru’, de la care a învăţat atât de multe.
Vioara, confidenta lui nea Costină!
Este autentic. Nu că şi-ar dori vreo clipă să te impresioneze, însă o face prin însuşi felul lui de a fi. Oriunde ar merge, are după el vioara. I-a fost aproape în toate momentele grele ale vieţii. Şi nu au fost deloc puţine.
Nea Titi Burcea, din Teleorman, un alt lăutar de marcă, iubeşte cu aceeaşi intensitate muzica lăutărească. Este la fel de autentic. Ţambalul a devenit centrul universului său. Minel Voicu, solistul, as în el în muzica lăutărească, este nepotul lui Nea Costină. Aşa că, spune chiar el, cu mândrie, a avut de unde să înveţe şi duce mai departe tradiţia.
,,Povestea mea a început de mic copil, când mă urcam în cireșul din curtea casei sau chiar pe casă și începeam să cânt cu un cocean de porumb în mână. Urcat fiind, credeam eu că mă aude cât mai multă lume“, ne povesteşte Minel începuturile lui în această lume a muzicii lăutăreşti de care şi el s-a îndrăgostit iremediabil.
Poveştile lui nea Costină, demne de un Oscar!
Poveştile lui Nea Costină ar putea aspira lejer la câştigarea unui Oscar. Îi întreb, atât pe el, cât şi pe nea Titi cum au cucerit Japonia. Aflasem eu un pont că ar fi cucerit-o, aşa cât este ea de mare… Înainte de asta, îi rog însă să-mi povestească cum au luat drumul muzicii lăutăreşti.
Nea Costină din Cezieni ne spune simplu, cu acele cuvinte rare, dar bine alese, cum şi când a început să cânte. Nu, staţi liniştiţi nu a făcut cursuri de muzică şi nici vreo facultate de specialitate. Nu a auzit de Inna sau de Antonia şi nici de Smiley. Nu aleargă după like-uri pe Facebook şi nici nu ştie ce înseamnă expresia devenită, de altfel, una emblematică: dă-mi un share! Omul cântă şi atât. Dar cântă al naibii de bine! Are har şi bucuria de a-l transmite mai departe.
Alde Coteţ, profesorii lui nea Costină
Când povesteşte, aşa cu vorbele lui simple, ai sentimentul că alergi odată cu el în căutarea timpului pierdut… Cu fiecare cuvânt, vrei să pătrunzi tot mai mult în lumea amintirilor şi a poveştilor lui Nea Costină. Cum? Nu îi cunoşti pe ai lui Coteţ? Nu ştii cât mai merge darul pe la vreo nuntă? Te lămureşte imediat nea Costină.
„Am fost prea mic când am început să cânt. Taică-miu a cântat înainte cu vioara şi a murit în război, în ’44, când eu aveam doi ani. Maică-mea a luat vioara şi a băgat-o în lada de zestre. La vârsta de şapte ani am pus mâna pe vioară şi am început să învăt. Mai târziu, am plecat cu niște lăutari de la noi din Cezieni, alde Coteţ, aşa le spunea. Îmi amintesc că nu plecam de lângă ei.
Mereu fugeam la ei ca să învăt. Apoi, am început să cânt la nunţi, mi-am făcut formaţie, ansamblu şi am fost în mai multe ţări. Cântam şi cu vioara, şi cu vocea. Am 76 de ani şi tot îmi place să cânt“, ne-a devoalat nea Costină lăutarul începuturile lui în ale cântatului.
Nea Titi Burcea, omul cu mână la ţambal
Nea Titi Burcea, din comuna Băduleasa Teleorman, are mână la ţambal. O spune să o afle toată lumea şi este mândru de asta. Ştie asta de când a început să cânte şi nu s-a lăsat deloc. „Mă trag din neam de lăutari, a cântat şi bunicul, şi tata. La 12 ani, am cântat cu cobză, la nunţi, apoi am învăţat de la fratele meu să cânt la ţambal. Tata, văzând că am mână şi mă pricep, mi-a luat ţambal. Ce să zic, la ţambal, dacă nu ai mână, eşti mâncat. La 14 ani, au venit de la Turnu Măgurele să mă ia la Casa de Cultură. Eram cel mai bun pe zona aia“, îşi începe povestea şi Nea Titi.
Minel Voicu este solistul. Cel mai tânăr dintre ei. A stat pe lângă aceşti doi „guru“ în ale muzicii lăutăreşti şi a tot învăţat. „Sunt nepotul lui Nea Costină Lăutarul. Cântecul mi l-a insuflat mama mea, care-mi spunea că eu întâi am început să cânt şi după aceea să vorbesc. Aveam şase ani, am cântat două cântece, la sărbătoarea iilor şi, de atunci, cânt şi în ziua de astăzi“, spune, cu o sinceritate debordantă, intervievatul nostru.
Japonia, experienţa care l-a dat pe spate pe nea Costină
Nea Costină Lăutarul ne povesteşte apoi pe unde a călătorit. Cea mai frumoasă experienţă a lor a fost, fără doar şi poate, în Japonia. La o expoziţie mondială cu vreo 120 de pavilioane. Atunci Ansambul de la Cezieni a reprezentat România. Interlocutorul nostru a fost impresionat de japonezi, însă ei de nea Costină al nostru şi mai şi…
„Din ’74, am avut ansamblu de la Cezieni, avem dansuri, cred ca suntem primii pe ţară, am fost în Anglia, am fost în Belgia, am fost în Iugoslavia. Ultima dată am fost în Japonia, am stat o lună jumătate. Ne ascultau cu mare plăcere. Ei nu au scaune, stau pe jos. A fost o expoziţie mondială, 120 de pavilioane. Noi ne-am dus cu mâncăruri tradiţionale, cu mititei, cu sarmale şi cu folclorul românesc. Intrau câte 300 de persoane. Am fost şase formaţii”.
Odată ajunşi în Japonia a început aventura. Lui Nea Costină i-a plăcut, dar nici nu l-au impresionat să-l dea pe spate, căci vorba lui ,,mi se păreau că erau oameni tot ca noi”. Însă a avut o problemă. Şi încă una mare. „Nu ne înţelegeam. Se mai înţelegeau care ştiau engleza. Pe mine mă-ntrebau ăştia, japonezii: „Speak english?” „Nu, eu nu ştiu bine nici româneşte, dar să ştiu şi chinezeşte!”
Despre experienţa în Japonia, nea Costină te lasă, cum s-ar zice cu gura căscată. Cât vorbim mai cântă o melodie şi apoi o dă iar pe poveste. Păi ce credeţi că nu le-au impresionat lăutarii noştri pe japoneze? Nu sunt ele chiar aşa frumoase, ne mărturiseşte, direct şi cu o uşoară resemnare interlocutorul nostru, dar la un joc merge.
„Am făcut o Periniţă, au luat ăştia japonezele la Periniţă, pupături. Ca măraru’, ca măraru’, te pupă lăutaru’!”.
A cântat cu foc şi patimă în Ţara Soarelui Răsare. Cu vioara lui a smuls ropote de aplauze, îmbrăţisări şi strângeri de mână. Nu cântă cu artificii şi nici nu-şi coafează muzica. Totul vine din suflet, din ceea ce simte. Poate că nici nu şi-a conştientizat vreodată, în adevăratul sens al cuvântului, valoarea.
„Păi am cântat câteva piese la vioară, am cântat o doină, am cântat ceva de Ciprian Porumbescu, baladă, un fragment. Mie îmi ziceau japonezii „Enescu, Enescu“ şi eu, în gândul meu, de la mine până la Enescu, off cât mai este tată… Dacă mă vedeţi la cules de porumb să vedeţi ce Enescu sunt… Tot în Japonia am cântat Balada lui Iancu Jianu“, mărturiseşte cu haz, nea Costină Lăutarul.
Bărbierit şi ferchezuit ca doctoru‘!
Mărturiseşte că a fost tratat regeşte. „M-au tuns, bărbierit la două zile, ziceai că-s cel mai al dracu doctor din lume!“ A fost trăi bun, muzică şi multă voie-bună! Ansamblul de la Cezieni şi-a demonstrat atunci valoarea, însă pe nea Costină îl cam ardea dorul de casă.
„Vă daţi seama, după o lună și jumătate cât am stat în Japonia, 14 mii de km de parte de casă. Când m-am văzut urcat în avion să plecăm spre România… Când am ajuns în ţară, când am coborât din avion am pupat pământul. Îmi era dor de tot, de mâncarea noastră…“.
În plus, fiindcă toată lumea a anunţat că revin ai noştri în ţară din Japonia şi că sunt morţi de foame, soţia lui nea Costină l-a aşteptat aşa cum se cuvine… cu o ciorbă românească. „Tanti Viorico, găteşte că o să vină nea Costină, să-i faci de mâncare, că-s morţi de foame!”
Nea Titi Burcea, şi el obişnuit cu deplasările în afara ţării, susţine ferm şi tare că nicăieri nu-i ca acasă.
„Avem o ţară extraordinar de plăcută şi frumoasă şi bogată. M-a impresionat mai mult decât atunci când am fost în Italia şi Turcia. Îmi amintesc că luasem conserve la noi să nu mâncăm broaşte. Dar, de unde, acolo broaşte mănâncă aia bogaţi (n.r.- râde)“. Când ne-am întors din Italia, când am trecut graniţa, am luat un pumn de ţărână şi l-am sărutat“, spune Nea Titi Burcea.
„Folclorul românesc nu piere niciodată“
Îl întreb pe Nea Titi dacă modernizarea şi tehnologizarea aparaturii au ajutat sau au stricat autenticitatea folclorului românesc. „Folclorul românesc nu piere niciodată. E o frumuseţe. Să ştiţi că mie mi-a plăcut mai mult de aparatura veche decât de asta. De ce? Pentru că acum poţi cânta fals şi se face din butoane. Să cânte în faţă şi atunci e talentul şi valoarea omului“, a concluzionat nea Titi Burcea.
Minel Voicu îşi doreşte să ducă mai departe tradiţiile şi cântecul românesc. Lăutari autentici nu mai sunt mulţi, este conştient de asta, aşa că îşi doreşte să reziste.
„Cânt cu har de la cel de sus și cu moștenire de la mama mea, care cânta la nunţi urcată de lume pe masă, pentru că atunci nu era sonorizare că astăzi. Nu vreau să cred că nu mai există lăutari, din câte cunosc sunt tineri care îndrăgesc și cântă folclor autentic, le plac tradițiile și obiceiurile străvechi, doar că acestea trebuie aduse în atenția lor pentru a le cunoaște. Tinerii care se căsătoresc astăzi, la nunțile lor doresc să fie îndeplinite vechile ritualuri, obiceiuri, împodobitul bradului, învelitul miresei, bărbieritul ginerelui și altele, toate însoțite, bineînțeles, de cântecele lăutarilor. Scena este raiul meu pe pământ. Îmi dă aripi, îmi dă viață, sunt eu, Minel Voicu așa cum m-a lăsat Dumnezeu“.
Merge şi pe mult, şi pe puţin!
Îi întreb şi despre nunţile la români. Mai pe tradiţie, mai pe barosăneală, dar cum este cu darul? Se feresc să îmi spună cât se mai dă, însă este bine de ştiut că se poate negocia şi în… butelii!
„Nunta este cel mai frumos eveniment din lumea satului. Cât mai este darul de nuntă? Acceptabil. Eu am un obicei când vine să mă tocmească pentru petrecere: dacă îmi iasă câteva butelii, sunt de acord. Noi le cântăm, ei ne dă banii! Lumea ne caută în continuare“, spune nea Costină. „Am în repertoriu cântece şi de petrecere, şi de voie-bună, mai de necaz, am un cântec, chiar atunci după război, învăţat de la alde Coteţ “.
„Dar oriunde am fost, la întoarcere în ţară, am pupat pământul“, concluzionează, atât de frumos, unul dintre puţinii lăutari autentici din România.
Print