La pescuit, la târg, la televizor. În conced, în airoplan, în căruță, în tren. Printre olteni cu papornițe, care merg la capitală, cu treburi sau la neamuri. În ogradă, pe uliță, acasă ori în gura satului. Spații, locuri și timpuri, hohote și mirosuri se îngrămădesc în cuvintele lui Nea Marin… Un personaj care cândva, în anii cenușii ai Epocii de Aur, umplea casele reci ale românilor ținuți ca în cușcă. Un personaj cu haz, cu spirit, cu forță, cu sens, cu frumuseți pe înțelesul tuturor, fiecare după cât și cum poate pricepe. Cei mai mulți îl țin minte din televizorul alb-negru.
Majoritatea n-au știut niciodată că actorul Amza Pellea, pentru care o mulțime de spectatori și telespectatori au un adevărat cult, își scria singur textele umoristice care l-au transfomat repede și sigur într-o legendă națională. Poveștile cu Nea Mărin, Sucă, Sache a lu Zăpăcitu și alți țărani cu umor sănătos erau mai întâi un text scris cu cerneală pe coli albe, în liniștea unui birou. Biroul lui Amza Pellea.
Prin acest spațiu pătrundem, cumva neașteptat, cumva bizar, în lumea lui Nea Mărin. Acum o pot (re)descoperi și cititorii, nu doar spectatorii între copertele unei cărți: „Să rîdem cu Nea Mărin”, publicată recent la Editura Humanitas, care, de fapt, a reeditat un volum bine-cunoscut apărut la Craiova în anul 1973, pe vremea când Amza Pellea era directorul Teatrului Național din oraș. Intrarea în micul, splendidul univers rustic lui Nea Mărin se face, spuneam, prin biroul actorului. Oana Pellea, fiica sa, autoarea cuvântului înainte, ne lasă doar să aruncăm discret, reverențios, o privire într-un laborator ce rămâne înconjurat de mister, ca orice casă care se respectă: „Ușa de la birou, ușa glasvand cu sticlă mată, se închidea doar când lucra. Zgomotul îl aud în amintire și acum. Prin ea se întrezărea lumina caldă de pe birou și silueta lui tata”.
În amintire se aud și acum zgomote și ritmuri. Ritmurile lui Nea Mărin, care pățea câte și mai câte și le povestea apoi celor ce voiau să asculte. Le povestea cu poftă, cu haz, cu adevăr, fără frică și fără farafastâcuri. Farmecul și forța lui, în cultura postbelică, nu și-au întâlnit rivalele. Volumul reeditat acum, la 32 de ani de la dispariția actorului, cu multe texte inedite, niciodată publicate până acum, păstrează intact umorul pentru care Amza Pellea lucra dincolo de ușa închisă, în cuvintele actriței Oana Pellea, „un umor sănătos, fără pic de vulgaritate, un umor cu o țâră de poezie, un umor curat”.
Cine are nevoie de așa ceva nu trebuie decât să citeacă pățaniile lui Sucă la facultate, peripețiile lui Nea Mărin la cinematograf sau la teatru, de 1 martie sau de Anul Nou, cu puiul fript, damigeana, caseta, pilulele, actele false sau căruța cu patru viteze. Pentru reamintire sau degustare, o bucățică de poveste din „Rizolvat de Sucă”: „Ea, a bătrână, i-a spus cazu lu fi-su și de-aci a-nceput războiul în apartamentu de deasupra lu nașu, că de ceartă ‘ai, treacă, meargă, da’ nu știu ce dracului de convențâie au, că toată noaptea mută mobila, târăsc dulapu, trântesc patu, noptierele, bag samă în prostia mea pregătesc pozîțîile pentru luptele de a doua zi. Iote și așa se face că alde nașu n-au mai pus geană în geană de când iera ăla să-ș rupă gâtu, de, mă, frate-mio, zidaru de iera să cadă după schele.”
Povestea merge mai departe. Povestea personajului care i-a cucerit și pe țărani, și pe intelectualii e vie și are multe de dăruit. Faceți însă un exercițiu de imaginație: citiți textele și încercați să vi le închipuiți spuse de un alt actor. Reușiți?
Amza Pellea, Să rîdem cu Nea Mărin, cuvânt înainte de Oana Pellea, Editura Humanitas, 2014
Print