Nebunia noastră cea de toate zilele

Nebunia unui Timp suveran; nebunia unui secol grăbit. Sub o formă sau alta, clară ca lumina zilei sau bine ascunsă de masca banală a convenţionalei existenţe resemnate, nebunia ne locuieşte astăzi pe toţi, la rând, în funcţie de imaginaţia şi puterea de a îndura a fiecăruia. Dincolo de conotaţia ei maladivă, nebunia are poezie şi candoare. Ne-am obişnuit într-atât cu ea sau ne temem într-atât de ea, încât îi transformăm tarele în normalitate. Sau, poate, nu din laşitate, ci din lipsă de timp ne ferim să o privim în ochi. Am devenit imuni chiar şi la nebunie.

În 1835, când Gogol scria „Jurnalul unui nebun”, altele erau datele problemei; timpul era mai puţin duşmănos, iar valorile morale nu se amestecau, aşa cum o fac astăzi, cu surogate ieftine. Individul încă însemna ceva, era puţin mai liber să gândească de unul singur, şi nu manipulat grosolan să devină benevol înregimentat într-un mecanism social atât de asemănător unei maşini de tocat carne. Cu atât mai crudă nebunia. Cu atât mai comică, mai tragică şi mai personală. Astăzi nici nebunia nu ne mai aparţine – a devenit, ca atâtea altele, bun de larg consum. Chiar dacă nu o cumpărăm de pe rafturile hyper-marketurilor şi nu o vedem în reclame cu mesaj subliminal, o primim la ofertă alături de detergentul 2 în 1 care scoate o mie şi una de pete.

Cum să mai vorbeşti astăzi despre nebunia de acum două secole? Cum să îl mai înţeleagă nebunul contemporan pe omologul său de secol XIX? Numitorul comun s-a devalorizat, iar manifestările şi-au inversat semnul şi sensul. Cum poţi reda scenic un nebun autentic, în faţa unei săli de nebuni fabricaţi pe banda rulantă a pixelilor şi biţilor? În spectacolul „Însemnările unui nebun”, regizorul Felix Alexa a încercat să surprindă parfumul nebunului sincer şi candid al lui Gogol. Acel Poprişcin ingenuu în nebunia lui, cu diagnostic clar, dar atât de uman, în comparaţie cu homo-roboticus al începutului de secol XXI.

Spectacolul de la ArCuB, cu Marius Manole şi Alexander Bălănescu, începe în forţă şi nu mai are loc să crească pe îndelete. Cu un ritm alert, dar, din păcate, ca de metronom, actorul şi violonistul galopează timp de o oră şi jumătate, iar punctul culminant este egal în intensitate cu incipitul; deznodământul devine previzibil nu prin construcţie, ci prin repetiţie. Având la dispoziţie un actor organic, aşa cum este Marius Manole, spectacolul ar fi putut beneficia de o curbă dramatică mult mai sinuoasă, şi nu doar de un grafic precis ca de cardiogramă. Parcursul sufletesc al acestui torturat de propriile iluzii nu este o simplă înşiruire de stări febrile; toboganul emoţional pe care îl conţine povestirea lui Gogol are infinit mai multe volute decât simpla lamentaţie în faţa evenimentelor fantasmagorice. În spectacol scenele se succed cu aceeaşi intensitate, iar valoarea lor e prea puţin nuanţată. Marius Manole aruncă în joc toate mijloacele de care dispune, iar sensibilitatea este principalul său atu. Combustia sa interioară este contagioasă şi, în primă fază, copleşitoare. Apoi, obosesc. Retina ajunge la saturaţie, la fel şi timpanul, iar permeabilitatea emoţiei spectatorului scade, fiind bombardată iar şi iar cu aceeaşi muniţie.

Nebunia lui Poprişcin este acompaniată de un univers sonor extrem de prezent. Violonistul Alexander Bălănescu a compus muzica acestui spectacol şi însoţeşte tot parcursul umilului funcţionar până la casa de nebuni. Accente puternice, violente, un laitmotiv dizarmonic şi multe contrapuncte. Alter-egoul eroului, aşa cum a fost conceput, acest tăvălug de note muzicale, este la fel de uniform. După primele intervenţii ştii deja ce urmează. În loc de punct, fiecare notă din jurnal se încheie cu un solo de vioară. Realul şi himera se îmbină în mintea nebunului, nimic mai adevărat. Devine redundant să explici prin muzică pasajele crizei nevrotice, chiar dacă soluţia pare de efect. Textul este suficient de puternic, iar divorţul dintre normalitate şi patologic este surprins de Gogol cum nu se poate mai simplu şi mai rafinat. Încercând să îmbogăţeşti artificial „sărăcia” textului, rezultatul este o supraîncărcare inutilă a unei structuri care nu are nevoie de cârje. Simplitatea este ceea ce lipseşte acestui demers. De dragul spectaculosului se pierde fiorul cuvintelor.

Picătura chineazească duce, cu siguranţă, la nebunie. Repetiţia ostentativă este înnebunitoare. Pe scenă, însă, devine plictisitoare. Forţa teatrului stă în sugestie, în puterea de a transmite atât de mult, cu atât de puţin. Un om ridicat la un metru şi jumătate, luminat de un reflector, ne spune o poveste. Şi alţi trei sute îl ascultă. „Însemnările unui necunoscut” ar fi putut fi un mic spectacol mare. Prin abordare, însă, a devenit un show pentru vedetă

şi vioară. Marius Manole demonstrează (a câta oară?) care este maximul lui de potenţial. Mi-e teamă că prin aceeaşi repetiţie ucigaşă de talent, mijloacele i se tocesc, iar actorul, odată devenit bont, e mai greu de ascuţit decât un întreg snop de creioane. E nevoie de răbdare şi un regizor care să îi aducă aminte că poate şi altceva. Dar e riscant să schimbi reţeta, când tortul e încă savurat cu plăcere de publicul obişnuit cu gustul lui dulce. Când publicului îi va fi poftă şi de ceva sărat, sper, doar, că nu va fi prea târziu.

Bufonul shakespearian, Nebun prin excelenţă, sub tichia lui cu clopoţei, spune vesel povestea unei lumi triste şi nebune. Curtea se amuză, iar Regele îşi permite să fie orb, pentru că are Nebun. Noi, astăzi, nebuni demonetizaţi, ne lăsăm duşi de mână ca orbii din tabloul lui Bruegel de un nebun mai adevărat decât noi. Avem nevoie să îl ascultăm pe Poprişcin ca să adormim liniştiţi – el este nebunul care a strigat în gura mare că e Ferdinand al VIII-lea, iar noi, umilii săi epigoni, visăm pe ascuns că suntem Regi ai Spaniei.

ARCUB

Însemnările unui nebun, de N.V. Gogol

Regia: Felix Alexa

Traducerea: Emil Iordache

Versiunea scenică: Felix Alexa

Distribuția: Marius Manole şi Alexander Balanescu

Muzica: Alexander Balanescu

Scenografia: Diana Ruxandra Ion