Textele pe care le pune în scenă Vlad Zamfirescu sau în care alege să joace au, toate, un numitor comun. Sunt texte contemporane, care se ocupa de relațiile de cuplu, care aduc în discuție probleme ale omului care trăiește (și iubește) la început de secol 21, felul cum s-a schimbat idealul de fericire, de iubire, cum a modificat societatea legăturile intime, cum ne (mai) raportăm unii la ceilalți, fobii, spaime, drame… Dar, pe lângă toate astea, Vlad Zamfirescu e interesat în primul rând ca ceea ce aduce pe scenă să placă publicului și caută acea cale de mijloc, atât de greu de găsit, prin care să ofere un text de calitate, o poveste frumoasă, pusă în scenă într-o regie simplă, în care actorul și farmecul lui să cucerească sala. Entertainment de calitate și o formă subtilă, deloc ostentativă, de disecare a lumii în care trăim. Motiv pentru care rar se întâmplă să pleci din sală de la un spectacol unde se află numele lui pe afiș altfel decât… încântat. Nu-și propune viziuni regizorale prin care să modifice direcții în lumea teatrului contemporan, nu-și propune montări ample, spectacolele lui sunt mai degrabă minimaliste, conturând un teatru aproape intim, care mizează pe simplitate și, da, mai mult decât orice pe poveste.
Este și cazul celei mai recente montări, în care numele lui apare și ca regizor, și ca actor, „Secretul fericirii” de Alexandru Popa, pus în scenă la Godot Café. Alexandru Popa propune o poveste despre viața a două cupluri care au deja în spate vreo 15 ani de căsnicie, prieteni buni cu familii frumoase și o viață socială reușită. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor lucruri, ce se află în spatele măștilor e ceea ce încearcă regia să dezvăluie, împărțind textul adaptat pentru scenă în două părți, cea de-a doua fiind mult mai bine ritmată decât prima.
Scenografia lui Bogdan Spătaru e simplă și reface un spațiu intim dintr-un apartament. O canapea pe o terasă de unde se vede cerul cu stele și o măsuță pentru bere și boluri cu înghețată. Dincolo, nevăzută, este casa, cu respirația ei, cu copilul care doarme într-una dintre camere, cu dormitorul în care se întâmplă ori s-au întâmplat povești amoroase… Doi prieteni (Vlad Zamfirescu și Theo Marton) stau de vorbă relaxați despre viață și fericirile ei. Dialogul curge firesc, dezvăluie lucruri despre cei doi, conturează personalități, avem de-a face cu un personaj mai degrabă extravertit, fără prejudecăți, dornic de distracție, răsfățat, neglijent, fustangiu (Vlad Zamfirescu) și unul introvertit, mai timid, mai rezervat, mai trist, care pare că ascunde secrete (Theo Marton). Unul care pare că se bucură la maxim de viață și că nimic nu-l poate face să-și piardă tonusul, iar celălalt, mai degrabă circumspect și nu tocmai vesel. Fiecare dintre cei doi actori conturează frumos cele două personaje, iar tensiunea unui dialog care pare că nu duce nicăieri se acumulează. Primul îi propune celui de-al doilea ceva abracadabrant. Să facă schimb de soții în pat, ca să alunge monotonia și în același timp să rămână totul „în familie”. Cel de-al doilea respinge jenat propunerea și rezistă tuturor atacurilor și tuturor tentațiilor. Episodul e ușor lungit, chiar dacă e evident că regia își propune în acest fel acumularea de tensiune.
Soția celui dintâi, Ana (interpretată de Irina Velcescu), aduce cu ea un aer de femeie interesantă și plină de frustrări, cu o doză mare de ironie ținută în frâu doar pe jumătate, nefericită, dar ascunzându-și bine nefericirea și față de ea însăși și jucându-și perfect rolul de soție, de mamă și de prietenă. E prinsă într-o căsnicie în care, așa cum îi spune soțului, ea e cea care plătește nota pentru fericirea și exuberanța lui… Cel de-al patrulea personaj, cealaltă soție, Monica, lipsește din scenă, deși se vorbește intens despre ea. Cei trei se joacă o vreme de-a măștile. Fiecare îl pândește pe celălalt și-l atacă, doar soțul Anei pare desprins de lume și de problemele ei și plusează în a-și oferi soția celui mai bun prieten, doar ca s-o aibă și el pe Monica. Jocul merge până atât de departe, încât să-i trimită în dormitorul lui conjugal, chiar în acea noapte…
Și atunci, totul se prăbușește brusc, iar regia mizează tocmai pe acest efect psihologic. Bărbatul cel vesel și exuberant se transformă într-o clipă, iar povestea capătă o cu totul altă turnură. Șantaj emoțional, boală, lacrimi, frică, trădare, adulter, sunt doar câteva dintre cuvintele care ar putea descrie continuarea, într-o parte a doua în care personajele, toate, își scot masca – doar pentru a-și adăuga alta – și își arată mereu alte și alte fețe.
Pentru că în cazul acestui spectacol este vorba nu doar despre cum anume e pus în scenă, ci mai degrabă despre poveste și urmările ei, n-am să vă dezvălui nimic din final. O să spun doar că merită să vă petreceți o seară la Godot ca să descoperiți cât de subtil își poate face loc în viețile noastre minciuna, cât de fragil e adevărul și cât de multe fețe ascunse putem avea noi înșine. Nu veți afla secretul fericirii.
„Secretul fericirii” de Alexandru Popa
Regia: Vlad Zamfirescu
Distribuția: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
Scenografia și afișul: Bogdan Spătaru
Print