Lavinia Șerban, Teatrologie, anul III, UNATC București
Neil LaBute este o stea a dramaturgiei americane de astăzi. Când nu scrie teatru, scrie scenarii de film, se ocupă cu punerea în scenă a propriilor piese sau cu regia de film. Piesele lui sunt foarte montate la noi în ultimii ani. Amintim doar „The shape of things” care se joacă în prezent la Godot Café şi „XXL Fat Pig” de la Teatrul Act…
La Sibiu, în cadrul ediției din acest an a Festivalului Internațional de Teatru, a condus un atelier de creaţie dramatică printr-un proces de lucru dintre scriitor şi actor. El este Neil LaBute şi discutând despre scris şi multe altele, am descoperit o persoană deschisă, pentru care lucrurile nu sunt nici aşa, nici altminteri şi care crede că, ştiind ce vrei, poţi să dai propria ta formă vieţii. „De ce nu o facem pe drum?” – s-a numit workshopul său de la Sibiu. Un titlu bun de motto în viaţă. De ce să nu ne construim viaţa pe drum?
Cum scrii? Există un proces anume?
Da, presupun că există un proces, dar nu unul foarte controlat. Ca scriitor, eşti interesat despre cum scriu ceilalţi scriitori. De exemplu, citeam despre Michael Craig şi despre cum scria el: mereu la aceleaşi ore ale zilei, purtând aceleaşi haine şi mâncând aceleaşi lucruri, asta pentru a nu fi nevoit să ia decizii care să-i distragă atenţia. Eu lucrez absolut diferit, și totuşi s-ar putea să port aceleaşi haine. Ceea ce nu fac este să scriu în funcţie de o anumită temă: când scriu, nu mă gândesc: „vreau să scriu ceva despre foamete”. Nu! Câteodată am personajul în minte sau o parte a poveştii. Orice îmi ocupă mintea în acel moment. Eu spun că scriu în fiecare zi, dar nu scriu în fiecare zi pe hârtie, scriu în capul meu. Mă gândesc la idei şi, când găsesc ideea despre care vreau să scriu, fac tot posibilul să o epuizez. Să-mi scap mintea de această idee. Doar cele mai puternice personaje supravieţuiesc. Şi fiindcă îmi voi petrece atât de mult timp cu ele, încerc să le epuizez scriindu-le. Eu nu-mi propun o structură. Am povestea în minte, ştiu de unde pleacă şi unde vreau să o duc. Sunt zile în care scriu toată ziua şi zile în care scriu o pagină sau deloc. Cred că există riscul ca atunci când e prea multă structură să te loveşti de un zid. Să scrii, să scrii şi să nu iasă nimic bun. Când mi se întâmplă să mă ia scrisul pe dinainte, funcţionează într-un mod interesant pentru mine: mă trezesc făcând conexiuni între manuscrise, pe care nu le gândisem dinainte. Nu ştii încotro te duci. Aceasta este şi plăcerea de a spune o poveste cuiva. Poţi să începi cu: „ieri, am întâlnit o fată…”. Şi cel din faţa ta va crede că ştie povestea… Dar nu e adevărat. Modul în care eu îţi spun povestea este diferit şi cu totul nou. Treaba asta o fac eu, ca scriitor. În special când lucrez cu clişee. Relaţii, societate. Cred că este treaba ta ca scriitor să găseşti căi noi de a spune poveşti.
Să înţeleg că nu faci eforturi căutând subiecte pe care să le abordezi…
Ideile vin. Nu le caut. Sunt foarte mulţi autori autobiografici. Eu sunt un autor de ficţiune. Nu deschid ziarul să găsesc poveşti. Eu încerc tot timpul să le inventez. Şi ele vin când trebuie să vină.
Ţi s-a întâmplat să reciteşti si să nu recunoşti ce ai scris?
Da, sunt anumite momente când abilităţile tale ca scriitor te invadează şi nu mai eşti conştient de ceea ce scrii. Mintea ta lucrează mai rapid. Se întâmplă să scriu dialoguri care se potrivesc de la sine. Fără să-mi propun să le leg.
Eu nu-mi propun o structură. Am povestea în minte, ştiu de unde pleacă şi unde vreau să o duc. Sunt zile în care scriu toată ziua şi zile în care scriu o pagină sau deloc. Cred că există riscul ca atunci când e prea multă structură să te loveşti de un zid. Să scrii, să scrii şi să nu iasă nimic bun. Când mi se întâmplă să mă ia scrisul pe dinainte, funcţionează într-un mod interesant pentru mine: mă trezesc făcând conexiuni între manuscrise, pe care nu le gândisem dinainte. Nu ştii încotro te duci. Aceasta este şi plăcerea de a spune o poveste cuiva. Poţi să începi cu: „ieri, am întâlnit o fată…”. Şi cel din faţa ta va crede că ştie povestea… Dar nu e adevărat. Modul în care eu îţi spun povestea este diferit şi cu totul nou. Treaba asta o fac eu, ca scriitor. În special când lucrez cu clişee. Relaţii, societate. Cred că este treaba ta ca scriitor, să găseşti căi noi de a spune poveşti.
Ţi s-a întâmplat să ajungi într-un punct mort, în care să simți că nu mai ai inspirație, că nu mai poți scrie?
Depinde. Uneori scriu pentru că sunt plătit şi atunci ştiu dinainte despre ce trebuie să scriu şi că cineva aşteaptă să-i dau scenariul. Dar mai este şi varianta în care sunt eu singur pe lume şi nu mai există nimeni acolo. Scriu douăzeci de pagini azi, zece mâine. Nu e nicio grabă. Recunosc că am avantajul de a fi chemat de anumiţi oameni să scriu şi așa câştig bani. Dar asta nu înseamnă că mă opresc din a scrie pentru mine…
La ce tip de subiecte crezi că publicul este cel mai receptiv?
Cred că publicul răspunde pozitiv la ceva bun, la ceva nou, la ceva ce îl surprinde. La ceva care chiar dacă e trist sau amuzant sau intrigant îl întreţine. Publicul vrea să se distreze. Ştii, aud oameni care îmi spun: „nu vreau să mă duc la teatru să gândesc, nu vreau să mă duc la teatru să plâng, vreau să mă duc să mă distrez. Viaţa e tristă. Mă duc la teatru să mă destind”. Şi mi se pare ceva perfect normal. Dar cred că atunci când un scenariu este bun, oamenii reacţionează la el. Nu contează că este amuzant, că este întunecat, dramatic sau tragic. Ştiu că publicul vrea comedie, dar asta nu înseamnă că nu-i trebuie şi altceva.
Care este scopul? Pentru ce scrii?
Scopul este să te angajezi faţă de public. Eu mă gândesc că dacă scriu un text bun, cu siguranţă oamenii vor veni să-l vadă. Şi, de obicei, vin mai mulţi oameni decât mă aştept eu să vină. La sfârşit, cred că fiecare se alege cu ce merită. Eu scriu atunci când simt o lipsă. Şi propun publicului: uite nişte idei, uite nişte întrebări. Prin ceea ce scriu, îmi place să cred că mediez un dialog. Pot să schimb păreri. Prin urmare, îmi doresc ca personajele mele să fie bine construite. E ceea ce numesc eu entertainment: nu trebuie să fie amuzant, trebuie să întreţină publicul, asta încerc eu să fac.
Analizezi reacţiile publicului la spectacolele tale?
Da. De exemplu, atunci când îi vezi că respiră la una cu actorul şi se înclină în faţă pentru a auzi cât mai bine ce se întâmplă în următoarea secundă, cu siguranţă spectacolul i-a prins. Şi asta înseamnă că eşti un scriitor de succes. Dacă cinci seri la rând o glumă nu merge, atunci o voi scoate. E ca şi cum ai fi într-un laborator. Astăzi avem 100 de subiecţi, mâine alţi 100. După ce le observ reacţiile, merg acasă şi analizez situaţia. De ce publicul nu a reacţionat la asta? Dacă o spun diferit, ce se întâmplă? Trebuie doar să continui să cauţi.
Eşti scriitor şi regizor…
Sunt o persoană practică, ceea ce face să-mi doresc să surprind un anumit tip de dialog. Oamenii îmi spun că în piesele mele creez iluzia unui limbaj comun. Personajele mele vorbesc cu bâlbe, cu ăă, aa, cu pauze, cu analepse… Da, şi scriu astfel. Cred că există un schimb continuu de energie între personaje şi public în ceea ce priveşte limbajul. În munca mea ca regizor, eu colaborez. Nu cred că există o singură idee, un singur mod de a face lucrurile. Ca şi aici, la workshop, eu le dăruiesc oamenilor cu care lucrez un cadru de lucru şi ei vin şi adaugă viaţa. Acum patru zile nu a existat acest scenariu. Nu exista nimic. Noi am creat ceva din nimic – ceva care nu este neapărat mare sau foarte important, și totuşi e mai mult decât nimic.
Cred că publicul răspunde pozitiv la ceva bun, la ceva nou, la ceva ce îl surprinde. La ceva care chiar dacă e trist sau amuzant sau intrigant îl întreţine. Publicul vrea să se distreze. Ştii, aud oameni care îmi spun: „nu vreau să mă duc la teatru să gândesc, nu vreau să mă duc la teatru să plâng, vreau să mă duc să mă distrez. Viaţa e tristă. Mă duc la teatru să mă destind”. Şi mi se pare ceva perfect normal. Dar cred că atunci când un scenariu este bun, oamenii reacţionează la el. Nu contează că este amuzant, că este întunecat, dramatic sau tragic. Ştiu că publicul vrea comedie, dar asta nu înseamnă că nu-i trebuie şi altceva.
Renunţi la modul tău de a exprima o acţiune colaborând cu un actor?
De obicei nu fac aşa ceva. Nu scriu pentru o anumită persoană. Atunci când actorul vine, mă aştept să aducă textului ceva specific, doar al lui. Oamenii sunt fiinţe diferite. Tu o să aduci ceva diferit textului, cel de lângă tine va transforma textul cu totul diferit faţă de tine. Şi atunci, construiesc lucrurile în acest fel. În cazul în care există o nevoie majoră şi eu o văd necesară, schimbăm. Sau chiar dacă nu vor influenţa textul, îmi place să aud ideile şi părerile celor cu care lucrez. Nu sunt doar eu cel care are idei bune. Am observat că aici regizorul este o figură complexă şi autoritară. Avem şi noi. Şi e bine dintr-un anumit punct de vedere. La sfârşit, cineva trebuie să asigure existenţa spectacolului, să facă alegeri. Dar lucrurile sunt relative. În unele proiecte sunt doar scriitor şi atunci, dacă producătorul a făcut o alegere cu care nu rezonez, o discutăm. Dacă pentru proiectul lui este importantă această schimbare, adaptez textul. Pentru că este producţia lui, spectacolul lui şi piesa mea. Eu nu scriu în text că trebuie să-l faci într-un anumit fel. La cât de mulţi regizori îmi pun piesele, ar fi o nebunie să încerc să controlez modul în care ei fac lucrul acesta. Sunt conştient că există producţii mediocre sau producţii bune. E o chestiune de alegere dacă să oferi drepturi de autor oricum sau dacă să stai să controlezi şi să direcţionezi modul în care se va monta. Eu cred că astăzi controlul este depăşit. Îmi fac meseria şi îmi asum responsibilităţile pentru ceea ce fac. Am un ego accentuat. Şi cred că oamenii trebuie să aibă ego. Dar ei nu trebuie să se lase conduşi de ego. Iubesc teatrul şi îmi place să lucrez într-un mediu în care pot să comunic cu oamenii de lângă mine. Un loc în care există o persoană care-ţi spune întotdeauna ce trebuie să faci nu este tocmai locul potrivit pentru mine. Şi am lucrat într-un astfel de regim şi acelea sunt perioadele în care m-am bucurat cel mai puţin de munca mea. Sunt proiecte în care oamenii nu colaborează şi nu fac procesul să fie plăcut.
Eu nu scriu în text că trebuie să-l faci într-un anumit fel. La cât de mulţi regizori îmi pun piesele, ar fi o nebunie să încerc să controlez modul în care ei fac lucrul acesta. Sunt conştient că există producţii mediocre sau producţii bune. E o chestiune de alegere dacă să oferi drepturi de autor oricum sau dacă să stai să controlezi şi să direcţionezi modul în care se va monta. Eu cred că astăzi controlul este depăşit.
Cum te-ai decis să devii scriitor? A fost un vis din copilărie?
Da, de la o vârstă destul de fragedă am vrut să scriu. Nu neapărat teatru. Nu ştiu. Am crescut lucrând într-o fermă. Tatăl meu a condus o fermă pentru un timp. A fost și şofer de tir. Se uita la filme, dar nu era îndrăgostit de teatru… Bunica mea cânta la pian. Mamei îi place să citească, dar nu este o persoană care să meargă la teatru… Nu era nimic acolo care să mă determine să fac teatru. Dar, de îndată ce am intrat într-un teatru, n-am vrut să mai plec.
Deci eşti mult mai ataşat de teatru decât de film?
Eu iubesc filmele. Nu m-am gândit niciodată că o să fac film şi am ajuns să fac asta. Şi fac lucrul ăsta cu drag. Dar mă simt mai liber creând teatru.
Dacă cinci seri la rând o glumă nu merge, atunci o voi scoate. E ca şi cum ai fi într-un laborator. Astăzi avem 100 de subiecţi, mâine alţi 100. După ce le observ reacţiile, merg acasă şi analizez situaţia. De ce publicul nu a reacţionat la asta? Dacă o spun diferit, ce se întâmplă? Trebuie doar să continui să cauţi.
Cred că simţi emoţiile mult mai direct prin teatru.
Da. Este un alt tip de mediere, diferit de cel pe care îl propune televiziunea sau filmul. De exemplu, în artele plastice, pot să admir un tablou, dar de cele mai multe ori, artistul nu este acolo. Este o creaţie rece, impersonală. În teatru, lucrezi cu necunoscutul prin actor şi prin public. Ce se va întâmpla cu publicul? Cum vor reacţiona la ceea ce face actorul? Este o anumită calitate a lucrului. Peter Brook avea un exerciţiu de actorie faimos, numit the tight rope. S-a făcut şi un film despre el. Cred că este bună analogia cu ceea ce facem noi în teatru. În fiecare seară, mergem de-a lungul unei frânghii întinse şi lăsăm magia să curgă. Oamenii vor să te vadă cum ajungi la destinaţie cu brio, dar dacă se întâmplă să cazi, nu se vor simţi mai puţin satisfăcuţi.
Crezi că teatrul mai are puterea de a educa?
Nu cred că are abilitatea de a schimba instant percepţia noastră asupra vieţii, dar cred că are potenţial. Poate. Sunt sceptic. Dar cred că prin teatru poţi să iluminezi, poţi să deschizi uşi, poţi să faci publicul responsabil de a căuta răspunsuri. Poţi să faci ceva care să activeze un mod diferit de a vedea lucrurile. Nu spun că făcând o persoană să-şi pună întrebări înseamnă că de astăzi acea persoană e cu totul diferită. Dar cred că are capacitatea de a schimba. De a fi în acelaşi timp entertaiment, educaţie, emoţie… Tot ce începe cu „e”. Glumesc. Dar are puterea de a acţiona asupra noastră în feluri diferite. Şi da, cred că educaţia poate fi unul dintre ele. Există pericolul să devină propagandă. Dar în cea mai bună versiune a lui, te învaţă despre lume fără să realizezi. Se furişează acolo un anumit sens al lucrurilor. Şi te inspiră.
Cred că teatrul are capacitatea de a schimba. De a fi în acelaşi timp entertaiment, educaţie, emoţie… Tot ce începe cu „e”. Glumesc. Dar are puterea de a acţiona asupra noastră în feluri diferite. Şi da, cred că educaţia poate fi unul dintre ele. Există pericolul să devină propagandă. Dar în cea mai bună versiune a lui, te învaţă despre lume fără să realizezi. Se furişează acolo un anumit sens al lucrurilor. Şi te inspiră.
Vorbind espre workshopul pe care l-ai condus aici în Sibiu, cum aţi lucrat? Ai o structură după care îţi ghidezi cursul?
Am lucrat la acest workshop ca şi cum aş fi scris o piesă ori ca şi cum aş face un film, în sensul în care eu vin cu un cadru, în acelaşi sens în care îmi consider piesele nişte idei neterminate… Vin cu un anumit procedeu prin care putem să construim ceva. Începe cu nimic şi se creează ceva. De cele mai multe ori este ceva aproape de nimic, dar e mai mult de-atât. Acum există ceva acolo. Fie că îţi plac monologurile alea sau nu, ele chiar există. Deci am avut un fel de hartă schiţată care să ne ducă în acel punct. Cu fiecare zi, ea se schimba puţin. Cineva venea şi spunea: „dar de ce nu putem să facem aşa sau aşa?”. Sau: „aici trebuie să schimbăm”. Trebuie sa fii capabil să vâsleşti în continuare şi să nu cazi pradă prejudecăţilor, predispoziţiei tale de a judeca oamenii de lângă tine. Cred că una dintre calităţile mele ca regizor este puterea de a spune „nu ştiu”. De cele mai multe ori regizorii se tem să spună că nu ştiu, ei ştiu întotdeauna totul despre orice şi nu poţi să ştii totul. Dar în momentul în care zici: „sincer, nu ştiu cum să fac asta şi trebuie să descoperim împreună”, atunci câştigi. Asta încerc eu să fac. Dar în general am urmărit acea hartă a mea, mai mult pentru a şti unde ne aflăm. Doar prin relevarea observaţiilor, sugestiilor, prin critica celorlalţi actori sau scriitori faţă de ceea ce a scris unul dintre ei, am ajuns la ceva care funcţionează pentru noi ca întreg. Astfel încât, mâine, de bine sau de rău, vom prezenta un produs. Şi asta înseamnă succes în ceea ce mă priveşte. Eu am făcut ceea ce mi-am propus să fac: adică să întâlnesc nişte oameni despre care acum trei zile n-aveam nicio idee cine sunt şi să construiesc ceva.
Ţi s-a întâmplat să lucrezi cu oameni cu care nu poţi să empatizezi pe niciun plan?
Sunt foarte rare situaţiile în care am întâlnit o persoană cu care nu m-am putut conecta la niciun nivel. Întâlnesc fel şi fel de oameni. Unii sunt serioşi faţă de o anumită agendă şi îşi doresc să facă lucrurile doar în felul acela, chiar dacă am stabilit un alt mod de a lucra. Atunci metodele de lucru se ciocnesc. Câteodată te loveşti de asta. Dar de cele mai multe ori fiecare dintre noi ajunge să simtă la fel.
Cred că prin teatru poţi să iluminezi, poţi să deschizi uşi, poţi să faci publicul responsabil de a căuta răspunsuri. Poţi să faci ceva care să activeze un mod diferit de a vedea lucrurile. Nu spun că făcând o persoană să-şi pună întrebări înseamnă că de astăzi acea persoană e cu totul diferită. Dar cred că are capacitatea de a schimba.
Vorbind despre subiectul pieselor pe care participanţii la workshop le-au scris, ce crezi despre problemele pe care le aduc?
Ele diferă de la scriitor la scriitor. Unii dintre ei au întâlnit probleme în a-şi exprima ideile în altă limbă. Am stabilit că vom scrie textele în română. Deci trebuie să le spui cât de blând poţi că acesta e modul în care vor scrie. Nu mă duc pe platori de filmare, nu mă duc pe scenă să-mi fac prieteni. Prin natura lucrurilor, ajung să mă împrietenesc. Dar dacă se întâmplă să nu devin prieten cu ceilalţi, e foarte ok. Pentru că scopul meu acolo nu a fost să-mi fac prietenii. Structura se formează din asta: din încredere, din respect, din înţelegere. Uneori e necesar să ridici steguleţul şi să zici: „Eu sunt cel care va produce chestia asta, putem să ne sfătuim, dar la sfârşit trebuie să accepţi decizia mea. Data viitoare, dacă vrei să fii cel însărcinat cu a lua deciziile, atunci să ţii tu workshopul”… A fost o remarcabilă vânătoare de recompense. Cu oameni care nu vorbesc limba ta, cu oameni care nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce fac… Acum, cu toţii au un script şi câte un actor bun.
Cum s-au construit subiectele?
Cu toţii am ales un cuvânt tematic. Eu am zis că de obicei nu scriu în jurul unei teme, dar, având în vedere că am lucrat cu oameni care nu se cunoşteau, am decis să încercăm o omogenizare. Am scris fiecare pe câte un bileţel un cuvânt: dragoste, singurătate, sex, familie. Şi apoi am ales un singur bileţel. Aşa am stabilit că vom scrie despre singurătate. Ei au avut de scris versiuni ale singurătăţii. Acest fapt ne-a oferit un cadru, o umbrelă, sub care să te adăposteşti.
Print