O dată pe lună, Yorick vă propune cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România. În „colțul de carte” vom lăsa mereu o invitație la lectură, pornind de la idei, povești, stiluri, biografii și autori care ne spun ceva astăzi nouă, cititori din secolul XXI.
Și, în plus, într-o ordine pur întâmplătoare, Elena din Troia, Woody Allen, Emma Bovary, Federico Fellini, Dionysos, Brahma, Gorbaciov, Sfânta Fecioară, John Lennon, Luis Buñuel, Ravi Shankar, Rembrandt, Bach, Don Quijote, Francis Scott Fitzgerald, Michael Jackson. Cu toții se înghesuie, alături de mulți alții, în noul roman al celebrului Salman Rushdie. Aglomerație mare, așadar, într-una dintre cele mai așteptate cărți ale anului, recent publicată și la noi de Editura Polirom, în traducerea Danei Crăciun, la două luni după apariția volumului în Marea Britanie.
O apariție anunțată, cum era și firesc, cu surle și trâmbițe, o carte așteptată de numeroșii admiratori ai scriitorului din globalizata lume de azi, un roman numai bun să aprindă dispute – despre viața în era Trump, despre omul de azi și, dacă vreți, indirect, despre literatură, despre artă și despre limitele romanului.
Pe Salman Rushdie l-am citit prima dată în studenție, în anul 2000, exact când a apărut la noi, la vechiul Univers, extraordinarul lui roman „Copiii din miez de noapte”, în traducerea lui Radu Paraschivescu. Până în 2009, când romancierul a făcut o vizită pentru o discuție în redacția revistei „Adevărul literar și artistic” și am schimbat câteva vorbe, i-am citit majoritatea cărților. „Casa Golden”, publicat acum, ar trebui să fie cel mai important roman al lui din ultimul deceniu, după „Seducătoarea din Florența” (2008). Din păcate, nu pot să fiu în asentimentul cititorilor care-și declară entuziasmul fără rezerve, situându-mă mai degrabă de partea cronicarilor sceptici sau chiar dezamăgiți. Și aprob din capul locului concluzia amară a cronicii semnate de Monica Ali în „The New York Times”: „Casa Golden poate că nu e romanul pe care-l așteptăm, dar poate că e romanul pe care-l merităm.” Dar, fie că știți celelalte cărți ale lui Rushdie, fie că nu, citiți-l, însă nu căutăți răspunsuri, căci o să aveți o groază de întrebări să vă puneți: E un roman așa de bogat, și totuși parcă lipsește ceva. Oare ce? Editorii l-au „vândut” ca pe „întoarcerea la realism” a autorului. Ce are el „realist”?; Este „Casa Golden” romanul Americii?; Asigură, în cazul acesta, bogăția, parodia și megalomania succesul? Sau dimpotrivă?
Romanul suportă orice, se știe, și în el încape orice. O știm de câteva secole și confirmările vin tot timpul. Acum câțiva ani, când conducea juriul Premiului Goncourt, Bernard Pivot a explicat ce-ți trebuie ca să câștigi. „O poveste, un stil și o ambiție”. Evident, simplist spus, asta îți trebuie ca să tragi lozul câștigător, ca autor, cu orice roman. Ei bine, Salman Rushdie, are și o poveste, are și un stil și are o mare ambiție. Și totuși, e „Casa Golden” romanul pe care-l așteptăm?
De ce poate fi „romanul pe care-l merităm” e ușor de spus: pentru că e ca noi (spunem „noi” pentru simplificare) – fals, discontinuu, livresc, dar găunos, sceptic, fără vlagă, fără putere de concentrare, dornic să demaște tot, agresiv, dar și resemnat și mustind de clișee. Este așa pentru că e „realist” sau pentru că așa „a ieșit”?
„O poveste”
De fapt, sunt mai multe povești neduse la capăt, țesute într-o poveste-cadru. După un atac terorist în care-și pierde soția iubită, bogătașul Nero Golden, despre care autorul parcă ne spune totul de la primele pagini, sosește dintr-un oraș nenumit, dintr-o țară nenumită, într-o „oază” din New York, împreună cu cei trei fii ai lui: Petea – alcoolic și asocial, Apu – artist și afemeiat și D (fratele lor vitreg) – înainte de toate, tinerelul cu o identitate sexuală indecisă. În absența mamei, va apărea la un moment dat imigranta rusoaică Vasilisa (sic!), regele Nero luându-și astfel regină. În timp ce clanul își vede oarecum liniștit de maniile, trădările și infracțiunile lui în conacul Murray, sinonim cu „scaunele Biedermeier obosite” și „covoarele ce se decolorat încet”, o caricatură de om pornește într-o cursă electorală care dă totul peste cap, la New York și mai departe…
Povestea lor, care se va încheia peste aproape cinci sute de pagini, „în dulcele stil clasic”, cu un incendiu purificator, este spusă de René, regizor în devenire din vecini, fiu de profesori, aflat în căutarea unei povești bune care să surprindă vremurile teribile. Iar din fiecare pagină sar flamboaiant referințe din cultura de masă și din cultura academică, din civilizația tradițională indiană și din jocurile video, pe scurt, din enciclopedia universală, narațiunea se poticnește în digresiuni (Ce înseamnă să fii femeie azi? Ce este acela un american adevărat? Cum poți să reușești în America? etc.).
Un joc de păcălici se joacă pe câteva sute de pagini, cu detalii adesea amuzante, dar care nu fac din niște stafii niște personaje consistente. Deși, dacă privim din alt unghi, putem considera că Rushdie e salvat deja de o frază de la pagina 111: „Exilatul este un om gol care încearcă să se umple iar de bărbăție, o fantomă ce-ți caută carnea și oasele pierdute, o corabie în căutarea unei ancore. Astfel de bărbați sunt prăzi ușoare”.
„Un stil”
Aici este, poate, cel din „Versetele satanice” (cea mai cunoscută, dar nici pe departe cea mai bună carte a autorului), sub semnul ecletismului, al parodiei, al jocului cu mai mult tăișuri. Privirea zisului René care pătrunde în casa Goldenilor din Gardens și e martor la zvârcolelile lor – erotice, economice, politice și de tot felul – vrea să surprindă tot. Dar „tot” este, logic, neverosimil.
Începutul joacă balzacian cartea cumințeniei: întâi exteriorul – orașul, cartierul, casa, obiectele –, apoi interiorul. Iar decorul continuă să fie tratat balzacian. Tragedia – cuvântul ar fi foarte bun și între ghilimele – devine previzibilă de la primele pagini și tot de-atunci se împletește cu comedia. Între primul rând din „Casa Golden”, care trimite explicit la un președinte SUA, și ultimul rând – „Nu se vede decât mișcare învolburată a vieții” – se desfășoară o poveste ca o suprafață sub care se află multe altele, care parcă nu reușesc să răzbată, deși ar avea toate datele s-o facă.
Personajele se dezvoltă încet, prea încet, adesea parcă strivite de mitologia greacă și romană, de obsesiile cinematografice ale naratorului, de obsesiva subliniere a forței politicului care e în tot și în toate. Pe alocuri demonstrative, nu seduc pentru că autorul nu pare să creadă că Less is more și vrea să arate tot, ceea ce dăunează grav exact întregului. Clanul, de pildă, e tranșat încă din partea introductivă. Iată o mostră de la pagina 20: „Faptul că prefăcătoria cu numele lor proaspăt adoptate a ținut, ba chiar a rezistat de-a lungul a două mandate prezidențiale, că noi, proaspeții lor vecini și cunoștințe, am accentat necondiționat aceste alter ego-uri americane inventate ce trăiau în palatul lor de iluzii, spune multe despre America însăși, dar și mai multe despre puterea voinței cu care își însușiseră identitățile cameleonice, devenind în ochii noștri exact ce susțineau că sunt. Privind în urmă, nu poți să nu te miri cât de vast a fost planul lor, cât de complicate detaliile ce vor fi trebuit luate în calcul, pașapoartele, cărțile de identitate statale, permisele de conducere, codurile numerice personale, asigurarea medicală, falsurile, tranzacțiile, plățile, pura dificultate a întregii operațiuni și furia sau, poate, teama care anima acest proiect magnific, minuțios și straniu. După cum am aflat mai târziu, bătrânul muncise la metamorfoză cam un deceniu și jumătate, înainte de a-și pune planul în aplicare. Dacă am fi știut-o dinainte, am fi înțeles că în dosul ei se ascundea ceva foarte mare. Dar n-am știut. Ei erau pur și simpu autoproclamatul rege și ai săi soi-disant prinți, care locuiau în bijuteria arhitecturală a cartierului”.
„O ambiție”
O undă puternică de ironie străbate, evident, toată materia descoperită de ochii lui René, într-un roman ca un tur de forță, într-adevăr, dar care rămâne destul de departe de forța din „Marele Gatsby”, invocat adesea ca termen de comparație și, aș invoca eu, departe de „Pastorala americană” a lui Philip Roth sau de imaginea Americii din „Porecla” de Jhumpa Lahiri.
Nero, Trump și Rushdie se întâlnesc într-o carte foarte ambițioasă care, probabil ambiționându-se să construiască un întreg de forță, neglijează tocmai forța părților. Zgomotul lumii și lumea zgomotului în care trăim, da, sunt în „Casa Golden” dar există, în unele secvențe, un touch truistic-moralizator fără de care ar fi fost, desigur, mai bine. Ca în ultima parte, când naratorul ne anunță, la pagina 404, că, după un deceniu de obsesie, a terminat filmul, care n-a ieșit însă un documentar, ci un film de ficțiune: „Țin minte că i-am povestit lui Apu Golden cum am plâns în noaptea alegerilor din 2008. Acelea fuseseră lacrimi de bucurie. Lacrimile din 2016 au fost identice, dar de sens contrar, căci au șters bucuria. În lumea realului învățasem câteva lecții dure. Minciunile pot provoca tragedii atât în plan personal, cât și național. Minciunile pot învinge adevărul. Dar adevărul e și el periculos. Nu doar fiindcă cel care rostește adevărul poate fi vulgar și injurios, așa cum am fost eu în casa Golden în ziua aceea. Adevărul te poate face să pierzi ceea ce iubești.”
„O poveste, un stil și o ambiție” – iată-le pe toate aici, și totuși, cum remarca un alt cronicar cu care nu pot să nu fiu de acord „lenea stilistică” a lui Rushdie din acest roman este una dintre pietrele de moară care atârnă de gâtul cărții, ce cuprinde pagini întregi în care personajele, oricât de diferite ar fi între ele, vorbesc parcă la fel. Romanul însă abia a plecat spre cititori și nu este o carte de refuzat, lectura ei fiind importantă pentru toți amatorii de proză contemporană care urmăresc lumea în care trăiesc și cărțile epocii lor.
Print