Imagine din spectacolul, „Medeea – mama mea”
Element de noutate în viața artistică din România, căci se află la prima ediție, Festivalul Internațional de Teatru NETA (New European Theatre Action), organizată de Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, își propune să joace un rol de legătură între publicul autohton, care prea rar are ocazia să vadă acasă producții din străinătate, și o zonă așa-zis balcanică, termenul fiind folosit și în sensul geografic, și în sensul lui larg cultural-mentalitar. Atât de aproape, și totuși atât de departe, atât de asemănător, în eterogenitatea lui, cu peisajul nostru teatral, și totuși altfel, teatrul asupra căruia se axează festivalul, oferind eșantioane spre analiză, părți spre a reconstitui un întreg, a venit la București să facă cunoștință cu un public deloc ușor de convins, deloc ușor de cucerit.
Structurat cuminte pe două componente – spectacole și dezbateri –, festivalul funcționează ca o incursiue, ca o posibilă introducere într-un prezent care este al altora, dar și al nostru. Căci, printre altele, și despre identitate, și despre apartenență și, mai ales, despre alienare este vorba în arta contemporană, această „umbrelă” sub care încap atâtea realități și nenumărate forme. Spectacole din Albania, Bulgaria, Croația, Georgia, Macedonia, Grecia, Italia, Muntenegru, Rusia și Slovenia ajung rar la noi, iar românul, meteahnă veche, nu-și cunoaște vecinii, oricum doriți să înțelegeți cuvântul „vecin”. Și, după cum a arătat sala la unele reprezentații, nici nu e dornic să-l cunoască.
Constatarea s-a confirmat, deloc surprinzător, în seara de duminică în care s-a jucat, la Sala Studio, „Medeea, mama mea”, spectacol de la Teatrul-Laborator Sfumato din Sofia, regizat de Margarita Mladenova și Ivan Dobcev, una dintre cele mai consistente și mai puternice creații din festival, o investigare nuanțată a instinctului matern, pus în conexiune cu arhetipul. De altfel, arta ca liant între ancestral și prezent, între straturile din care e alcătuit omul de azi, văzut în contextul lui, într-o postmodernitate în care nimic nu scapă de sub semnul întrebării, și limbajul teatrului reprezintă zona de interes a Teatrului Sfumato de la Sofia, care s-a îndepărtat de cercetarea textelor clasice, apropiindu-se de dramaturgia contemporană.
Așadar, între mitul Medeei, care a hrănit destule aventuri teatrale de-a lungul timpului, și femeia din lumea globalizată, care-și vinde copiii, s-a arătat o materie fertilă pentru investigația de tip teatral. Aceasta a dus la un spectacol de regie și de actorie în egală măsură, compus dintr-un plan realist, rezultat din cercetarea pe teren și studiile de caz despre care vorbeau realizatorii producției la una dintre dezbaterile festivalului, și dintr-un strat desprins din hiperrealismul poetic, cu o pronunțată alură eseistică.
În era postumanului, în care viața este o valoare relativă, maternitatea se îndepărtează – cum altfel? – de orizontul care o conota prin tradiție. În raiul contemporan al bunăstării materiale, valorile se reorganizează, iar în Balcani, unde războiul face legea chiar și după ce s-a încheiat, supraviețuirea rămâne un ideal în sine, înlocuind viața trăită după bunul plac sau măcar după propriile reguli. În lumea neputinței – căci nimic nu se poate –, iubirea, sexualitatea, nașterea, maternitatea, familia nu-și găsesc loc și iau, ele însele, chipurile atroce ale oamenilor dominați de mecanismele implacabile ale biologiei și, deci, și ale economiei. Vedem câteva povești dramatice desprinse din vremea noastră și mame inexistente, deși au născut copii, mame care nu pot deveni mame. Spectacolul pătrunde în aceste realități prezentând direct câteva cazuri. Orfelinat, abandon, avort, crimă, prostituție, proxenetism – ele fac povestea.
Imagine din spectacolul „Noroc, Nosferatu!”
Povestea în care-și găsesc locul și Elias Canetti, și Emil Cioran, și Paul Celan și Samuel Beckett, citați direct în partea eseistico-onirică a spectacolului, căci visul, știm, dezvăluie întotdeauna câte ceva. Absurd și dezumanizare, pierdere și traumă – ele fac refrenul nostru cel de toate zilele și în spectacol nasc imagini minimaliste din universul, spuneam, postuman. Copilăria netrăită, viața netrăită, nasc monștri și cum „se integrează” ei în societate?
Așa cum „se integrează”, de exemplu, și persoanele care suferă de sindromul Dravet, o formă severă de epilepsie, în jurul căruia se construiește emoționantul spectacol „Noroc, Nosferatu!” de Andrej E. Skubic, coproducție între Teatrul Național Nova Gorica din Slovenia și Teatrul Mladinsko din Ljubljana, prezentat în festival în premieră absolută.
Construcție concentrată, în pur spirit minimalist, această nouă creație pune sub lupă tot „un monstru” și „integrarea” lui, tot o viață netrăită. Folosind date autobiografice, regizoarea Simona Semenic explorează cutele adânci și întunecate ale micului univers pe care-l numim familie. O face cu o delicatețe vizibilă – în simplitatea compoziției, în jocul actorilor. Fiecare gest, fiecare privire și fiecare sunet rostit stârnesc un ecou, oricât de discret, în spectator. Pornind dinspre prezentul unei familii cu o fiică suferind de boala amintită, spectacolul se orientează spre trecutul agitat al aceleiași familii. Dezechilibre, identități frânte, traume – ele îi definesc povestea. O știm cu toții, dar, evident, ea este alta de fiecare dată.
Imagine din spectacolul „Visul unei nopți de vară”
Între coșmar și reverie feerică, dar înspre o irealitate deloc imediată, alcătuită din simulacre scenice ale realității, conturate cu ajutorul substanțial al Nocturnelor lui Chopin, convocate să slujească unui aer mistic ce rămâne nu dedesubtul, ci deasupra comediei, se țese ca o pânză de păianjen „Visul unei nopți de vară” regizat de cunoscutul David Doiashvili la instituția pe care o conduce, Teatrul de Stat de Muzică și Dramă Vaso Abashidze de la Tbilisi. Și, ca orice pânză de păianjen, poate atrage sau poate speria și are capcane. Spectacol de anvergură, destinat spectatorilor de cursă lungă, „Visul…” lui aruncă în joc un teatru de imagine ce te poate trimite cu gândul la unele creații semnate de Silviu Purcărete. Transpunerea scenică a haosului nocturn al amorului, asezonat cu ocultism criptic și, în același timp, cu o boare de ironie face din comedia shakespeariană, care pare să atragă din ce în ce mai mulți regizori de azi, o propunere prea încărcată, prea poetică, prea nehotărâtă să urmeze o cale sau alta. De aceea mix-ul etalat în cele trei ore și jumătate de joc (nu de joacă, pentru că nu e loc decât de o falsă libertate ludică) nici nu pare să aibă un „miez”.
Între manechine, travestiuri și oglinzi, clișee greu de anihilat în zilele noastre, Hermia, Titania etc. se zbat ca într-un labirint. Și poate că nu ieșirea contează înainte de orice, ci drumul, nu-i așa? Iar drumul e alambicat, desigur, și plin de capcane. Ele mizează serios pe scenotehnică, pe un light design spectaculos, pe o imagistică puternică și, în general, pe tușe groase și îngroșate, la antipodul muzicii lui Chopin. Nimic nu e nou și, totuși, e un „Vis…” nou.
Cum grano salis, același lucru se poate spune despre toate aceste trei povești cu „monștri” prezentate la NETA. Dincolo de geografie, „balcanismul” lor, orice am înțelege prin el, rămâne o dimensiune deschisă, care merită dezbătută. Fie el și numai o ocazie, contextul festivalier în care s-au adunat aceste spectacole, împreună cu altele, poate atrage constatări, descoperiri și idei utile despre teatrul de azi, care ne tot scapă printre degete și nu intră nici de afurisit în categoriile strâmte în care gândim noi. Și mai e și politically incorrect!
Print