Nevoia unei noi organigrame în teatrele bugetare

George Motoi

– exigențe și confuzii –

Îmi închipui că după alinierea treptată a României la legislația europeană, exigențele competiției vor fi mai mari, impunându-se un alt concept de organigramă, bazat, ca peste tot în lume, pe valoarea autentică, pe competență și profesionalism autoritar.

La noi însă se petrec deocamdată mari confuzii în înțelegerea acestor rigori. Conducerea unei instituții teatrale, de pildă, are două direcții absolut distincte, inconfundabile, ce nu se pot contopi, după aprecieri arbitrare, într-o singură funcție, aceea de „manager-director general”. Tradiția ne arată că nu s-a gândit nimeni să-i pretindă lui Nottara, lui Davila, lui Tudor Vianu, lui Zaharia Stancu, Luciei Sturdza-Bulandra, lui Liviu Ciulei sau lui Radu Beligan, toți reputați directori ai Istoriei Teatrului, să-și asume până și gospodărirea bugetului alocat. Ar fi fost o jignire, o sfidare grosolană aduse nu numai personalității și specificității profesiunii lor, ci chiar și profesiunilor economice, financiare și administrative, cu mult mai emancipate azi. Ar fi ca și cum ai lăsa răspunderea cultural-artistică pe seama unui economist, fără chemare și pregătire artistică calificată. Amatorismul acesta, și-ntr-un caz, și în altul, practicat azi la noi pe scară largă, are foarte multe riscuri, dar autocratismul pe care îl presupune incită, pesemne, provoacă, gâdilă multe orgolii.

A confunda, deci, instituțiile de spectacole subvenționate din bugetul statului cu teatrul particular, de pildă, în care patronul își gestionează singur și cum poate banii și veniturile proprii, este extrem de periculos, corupția găsind tocmai aici, poate, mediul cel mai prielnic înfloririi sale. Ce-ar putea fi mai tentant decât să ți se ofere, ca pe tavă, prilejul de a dispune și risipi singur și nestingherit, banul statului? În tranziția românească am asistat, slavă Domnului, la atâtea nereguli, chiar și sub „ocrotirea” legilor !

Personal, doresc să le fie bine tuturor directorilor generali din lume, însă în artă, în cultură în general, funcția aceasta mi se pare că e, totuși, nepotrivită, confuză și plină de capcane. E specifică poate altor domenii, în cele din sfera economicului pur, în unitățile financiar-bancare sau, eu știu, în unitățile mari de producție industrială, agroalimentară etc. După revoluție (probabil la inițiativa unor creatori extrem de subiectivi și cu apucături autocratice) ea a apărut însă până și în artă, tulburând multe ape, mult mai limpezi și eficiente înainte. De ce nemții, de pildă, practică și azi în domeniul teatrului conducerile bicefale? Pentru că ei sunt foarte exacți, meticuloși și nu se joacă deloc cu rostul fundamentat al funcțiilor în stat, respectându-și cu strictețe profesiunile. Și noi aici, de ce n-ar trebui să ne respectăm profesiunile, respectându-ne tradiția și pe noi înșine? Tandemul Radu Beligan – Nicolae Ralea, ca să dau doar un singur exemplu, a rămas în istoria teatrului românesc unul din cele mai strălucite exemple de conducere a teatrului, tocmai pentru că a știut să conjuge cu înțelepciune specificitatea românească cu experiențele occidentale! De ce am ține acum, cu orice preț, să renunțăm chiar și la ce a acumulat mai bun practica teatrelor de pretutindeni?!

Unui teatru bugetar i-a trebuit dintotdeauna un Director artistic, specialist consacrat în domeniul culturii în general, un vizionar înțelept, realist și competent, flancat de un Director economic, responsabil de administrație și de gestionarea rațională a bugetului alocat. Vor conlucra fiind animați amândoi de scopuri finale, convenite și comune, dar pe specificități profesionale distincte și de pe poziții egale. Adăugându-li-se și un bun contabil șef se rezolvă astfel conducerea teatrului în modul cel mai echitabil și performant, bazat tocmai pe consacratul triptic de opinie calificată, fiind vorba aici de gestionarea rațională, responsabilă, a banului public, împotriva subiectivismelor inerente, specifice artelor – având desigur, în calitate de consultant, și un consiliu artistic și administrativ, restrâns sau lărgit, format din cei mai valoroși angajați.

Dar, după modelul occidental, și reconsiderarea Secretariatului Literar se va impune în viitor. Și aceasta cu atât mai mult cu cât libertatea de creație oferă azi infinit mai multe posibilități decât cea oprimată, de ieri. Impresia generală asupra teatrului de după revoluție scoate însă la iveală practici care duc mai degrabă spre o desconsiderare a acestui departament, folosit mai mult pentru tipărirea afișelor și a caietelor-program, pentru publicitate și alte acțiuni protocolare, implicarea lui în problemele de fond ale producției artistice fiind diminuată, desigur, tocmai prin instalarea autoritară a autocratismului managerului-director general. Or, cu cât este mai mare libertatea de creație, cu atât și rigorile esteticii teatrale ar trebui să se facă mai simțite, altfel asistăm, așa cum se și întâmplă de la o vreme, la invadarea scenelor cu prea multe producții mediocre, unele din cauza unor artiști din cale afară de libertini și superficiali, altele, extrem de costisitoare, ce nu-și scot la vânzare nici măcar banii investiți în decoruri și costume, deschizând calea primejdioasă a falimentelor.

Problemele esențiale ale vieții teatrale, cum ar fi depistarea din vreme a textelor dramatice inspirate din cele mai arzătoare problematici ale lumii contemporane, de maxim interes în existența umană, colaborarea cu cei mai prolifici dramaturgi și teoreticieni de teatru, din țară și din străinătate, provocarea unor discuții extrem de utile uneori cu principalii realizatori de spectacole, sondajele publice (foarte necesare și orientative și ele), schimburile de experiență, implicarea în acțiuni menite să atragă publicul la teatru în marea lui diversitate, formarea spectatorului de mâine încă de pe băncile școlii, prin programe atractive etc. sunt obiective neglijate la noi sau urmărite la întâmplare, fără un concept anume – concept, pesemne, incomod autocrației instalate, vădit subiective.

La Teatrul Național din Londra, de pildă, există un Departament Educațional (chiar așa se numește) care se adresează spectatorului de mâine prin programe extinse de spectacole-întâlniri, reprezentații gratuite în aer liber, vizitarea culiselor, atelierelor teatrului, expoziții, muzică de foaier etc.

Dar de competența Secretariatului Literar sunt legate și alcătuirile anuale ale repertoriului și cele de perspectivă, serviciul acesta fiind o sursă indispensabilă directorului artistic, pentru aflarea de informații curente precise, la zi, cu privire la apariția celor mai noi piese, de maxim interes, la disponibilitatea unor regizori și scenografi colaboratori, a unor structurări de proiecte de repertoriu interesante și prioritare, dar care să aibă în vedere și cuplajele de spectacole pe săli, la sediu, în deplasări și turnee, ca și împărțirea echitabilă a efortului creator pe toate valorile ansamblului, evitându-se astfel deprofesionalizarea unor actori prin nedistribuire prelungită sau solicitarea altora excesivă, căci de modul în care sunt întrebuințate toate energiile creatoare ale teatrului depinde în mare măsură însăși eficientizarea instituției, acumularea de venituri proprii sporite. Căci fără acestea, ca și fără rezolvarea nenumăratelor neajunsuri de dotare, de exploatare, de întreținere etc. vor avea de suferit cu toții, știut fiind faptul că, după modelul occidental, veniturile proprii trebuie să ajungă să fie și la noi cu mult mai mari decât sunt în prezent. La Teatrul Național din Londra, de pildă, tocmai printr-o știință managerială superioară, de valorificare maximă, rațională, a tuturor energiilor creatoare s-a putut ajunge la performanță, și prin aceasta și la o creștere substanțială a veniturilor proprii, care au ajuns să acopere 50% din nevoi – parțial, și cu sprijinul unor bilete mai scumpe, desigur.

Colectivul teatral, compus din două segmente distincte, personalul artistic și cel tehnico-administrativ, va trebui stabilit și el pe o structură nouă de schemă, mereu în mișcare, în funcție de posibilități financiare, bugetare în primul rând, și de complexități repertoriale, cu evaluări profesionale anuale, analizate, stabilite, dar și cunoscute și acceptate de organismele tutelare imediate, de al căror buget depinde un teatru.

Personalul artistic se va constitui ideal după modele consacrate în lume, cum ar fi, de pildă, Teatrul Național din Londra și un teatru regional din America, „Arena Stage” din Washington D.C., care într-o transparență desăvârșită își fac publice, din respect pentru sponsorii, donatorii și publicul lor fidel, până și rapoartele anuale de activitate, de realizări și eșecuri, de venituri și cheltuieli.

Așadar, după modelul lor probabil, vor funcționa toate teatrele subvenționate, cu trupe de actori și regizori mobile, pe o schemă de posturi mutabile, schimbătoare de la o stagiune la alta, în funcție de spectacolele sau de rolurile primite și de calitatea realizării lor, eliminându-se astfel inechitățile de retribuție, interpretările acestora subiectiviste, salariul artiștilor reprezentând cât mai corect calitatea creației și volumul de muncă pe o stagiune – asigurându-se astfel și rigorile mult prea disputatei competiții reale (compromisă, după unii, de existența unor contracte permanente – deși competiția nu poate fi un preconcept, cât mai degrabă un rezultat, menit să stabilească, în cele din urmă, ierarhiile valorice, premiile, diverse alte clasificări etc., așa cum ne-a și dovedit-o practica atâtor ani de la noi și de aiurea).

Contractele tinerilor artiști (debutanți) se vor prelungi sau nu, de la o stagiune la alta, în funcție de reluările de spectacole și de proiectele noi, stabilite a intra în producție, o stagiune funcționând, după modelul occidental, din septembrie până în iunie/iulie, cu cinci (sau șase) zile lucrătoare pe săptămână. Tinerii actori care acumulează însă trei prelungiri consecutive ale contractelor lor anuale (dovedindu-și astfel cu prisosință utilitatea și valoarea!) pot opta, și beneficia deci, automat, de posibilitatea trecerii lor pe contracte profesionale superioare, pe perioade nedeterminate, în vederea asigurării unor ansambluri stabile și performante indispensabile teatrelor mari, cu programări repertoriale uneori și pe câteva stagiuni viitoare – contracte ce pot fi, desigur, reziliate și ele în cazul unor neașteptate abateri disciplinare sau degradări profesionale – actorul, de pildă, nemaiputând ignora prea ușor prioritățile instituției „mamă” față de alte inerente colaborări externe, ce le-ar mai putea avea (doar unii!), ocazional.

Pe fondul crizelor economice, al prea repetatelor reduceri bugetare, circulă însă la noi de la o vreme, zvonul desființării abuzive tocmai a acestor contracte nedeterminate, odată cu deblocarea posturilor de pe schemele existente, ignorându-se cu o surprinzătoare ușurință rolul vital, primordial al actorului în teatru! După opinia mea (și nu numai a mea!) aplicarea, generalizarea, acestei măsuri ar fi extrem de primejdioasă, făcând din profesiunea de actor una nesigură pentru generațiile viitoare! Ce tânăr ar mai fi atras, cointeresat, azi de o profesiune bazată doar pe relativitatea unor contracte de muncă ocazionale, pe o stagiune sau pe un rol, încheiate după gustul și voia (subiective și ele) ale unui regizor sau manager teatral? – deci fără a mai putea beneficia, în perspectivă, de garanția continuității și a zilei de mâine!!! Evident, va fi pus în pericol, astfel, chiar și viitorul teatrului românesc !

Dar oare ce rezultate ai putea să obții, renunțând tocmai la avantajele contractelor permanente ? Este ca și cum „ți-ai da singur foc la valiză”! Ce performanțe poți atinge lucrând doar cu actori angajați pe contracte sezoniere, care aleargă de dimineața până noaptea târziu după câștiguri și pe la alte diverse, nenumărate colaborări paralele, ocazionale? Nu tocmai din cauza aceasta regizorii consacrați refuză, din principiu, să mai lucreze pe unele scene bucureștene, preferând teatrele din țară care le asigură liniștea, climatul creației autentice? (Ei, singuri, au declarat-o de atâtea ori!) Lanțul neînțelegerilor, dificultățile programărilor, lipsa solidarității și a profesionalismului performant nu decurg, oare, tocmai de aici? Cine nu știe că, de ani buni, mai toate premiile naționale importante de creație au fost cucerite de teatrele din țară, care beneficiază, în proporție de aproape 100%, de trupe permanente, de actori angajați cu contracte pe perioade nedeterminate (singurele care asigură o bază stabilă teatrului !)?

Așa că, hai să fim serioși, nu sistemul contractelor permanente ar frâna în vreun fel competiția, așa cum „se tot plâng” unii artiști, ci, dimpotrivă, tocmai contractele acestea o garantează în România!

Dar poate că se ascund aici și interese de altă natură. Poate că artiștilor care doresc desființarea contractelor pe perioade nedeterminate le-ar plăcea ca fondul de salarii al teatrului bugetar să fie folosit doar după bunul lor plac și interes, lucrând doar cu cine le-ar conveni, cu cine ar avea chef, după criterii de creație subiectiviste, ca într-un veritabil teatru privat. Putem oare să încurcăm „borcanele” în așa hal !?

N-ar fi oare mai corect și mult mai simplu ca tocmai artiștii aceștia, oricum minoritari, să se grupeze după gusturi și afinități comune, în companii particulare și să-și deschidă, pe banii lor, un teatru privat? Sunt liberi s-o facă, azi nu-i mai oprește nimeni. Unii chiar s-au și încumetat, beneficiind de regimul întreprinderilor mici și mijlocii!

Cu alte cuvinte, teatrele bugetare n-au fost și n-ar trebui să fie confundate cu trupele particulare, înjghebate ocazional, după posibilitățile financiare, gustul și preferințele subiective ale unui patron.

Sistemul occidental presupune însă altceva: o schimbare fundamentală de mentalitate, prin mutația interesului primordial de la artist spre spectator, având în vedere nevoia vitală de creștere a ratingului spre 80-90% din capacitatea sălii, care să garanteze sporirea scontată a veniturilor proprii. Astfel, teatrul va sluji cu prioritate aspirațiile de evoluție ale publicului și gustul în formare al acestuia și numai prin acestea și aspirațiile profesionale ale creatorilor principali de spectacole. A inversa aici interesele, a nu le împleti, înseamnă a cădea ușor în capcana propriilor erori, a veleitarismului, poate și a corupției în unele cazuri, în capcana subculturii, de fapt.

Pe lângă trupa mobilă de actori, va funcționa personalul tehnico-administrativ, angajat permanent, ca și până acum, dar în mod sigur el va fi mult mai restrâns, căci, odată cu introducerea calculatorului performant, numărul funcționarilor, de pildă, este normal să mai scadă și nu să crească cum, paradoxal, se tot întâmplă la noi, după Revoluție.

Reducerea de personal va fi înlesnită și de un curs de policalificare scenică și chiar administrativă, inițiat în incinta teatrului de către conducerea acestuia, în așa fel încât pentru salarii, sperăm ceva mai consistente decât cele de azi, tehnicianul și funcționarul, reangajați prin probe de reevaluare, să se poată întoarce, cointeresați, cu plăcere și deplină competență la vechea practică din teatre, aceea de a îndeplini servicii diverse, prin reabilitarea profesiunii de mașinist, care a însemnat, dintotdeauna, capacitatea de a pune rapid în funcțiune mașinăria unui spectacol.

Într-un teatru al cărui scop vital este tocmai rentabilizarea serviciilor, nu se mai poate ca tapițerul să bată în cuișoare doar covorul de scenă, casierița să nu vândă bilete la agenție doar pentru că achită o dată pe lună drepturile salariale și pe cele ale colaboratorilor, ori alte câteva plăți minime curente, recuziterul să nu participe și la manevrele de decor, secretara teatrului să nu cunoască calculatorul și cel puțin o limbă străină, coafeza să nu se priceapă și la machiaj, sonorizatorul să nu aibă habar de electronică și electricitate sau cabiniera de croitorie etc. Ce-ar fi ca o navă cosmică să nu poată fi condusă de un echipaj restrâns, ci de toți cei care au participat la construirea ei? Ar fi o catastrofă! Cam așa e și în teatru. La noi acum însă, sunt mai mulți funcționari și tehnicieni decât artiștii de pe scenă, indiferent dacă este nevoie sau nu. Și aceasta, cu atât mai de neînțeles, cu cât scenografiile azi sunt suple și sugestive, nu mamuturi constructiviste. În teatrele mari însă doar personalul specializat de întreținere se impune a fi redimensionat, de la caz la caz.

Dar întregul personal auxiliar se va selecționa și după criteriul sacru al dragostei, pasiunii și puterii de sacrificiu reale pentru teatru. De aceea, ei vor beneficia și de ocuparea cu prioritate a locurilor de figurație simplă, plătite separat, socotiți fiind, cum ne place să spunem, oameni de teatru.

Ca și în Occident, zilele libere săptămânale ar trebui să fie și în teatrele noastre ziua de luni, după caz și cea de marți, pentru întregul personal, iar respectarea noii legislații să devină intolerabilă și obligatorie pentru toate categoriile de salariați și colaboratori.

N.B. Unele date despre cele două teatre occidentale au fost publicate în Suplimentul Cultural „OBSERVATOR” (Iulia Popovici)

decembrie 2013