“… trebuie să vă mai puneţi şi voi din când în când mintea la contribuţie, să exersaţi, să vă oferiţi puţină gimnastică intelectuală, ca să nu vă facă inteligenţa burtă, dacă ştiţi ce e aia inteligenţă, că burtă ştie toată lumea!…” (Gabriel Bădică, „Aberaţia X”, Trafford Publishing 2006)
„… aşa ne-am născut şi aşa creştem, ca un pumn strâns în jurul unei poveşti.” (Bogdan Ghiu, „(Poemul de carton) Urme de distrugere pe planeta Marte”, Ed. Cartea Românească 2006)
Între Gabriel Bădică şi Bogdan Ghiu sunt trei ani diferenţă, ca vârstă. Primul s-a născut la Iaşi, al doilea la Bucureşti, dar, dincolo de maternitate, baştina le este dobrogeană: primul e din Tulcea, al doilea din Constanţa. Vecinătate de ape mari, vocaţie a abisurilor (acvatice ş.a.m.d.). Al doilea este un împătimit al spectacolului comunicării în variante lexicale ori urbanistice, primul chiar scrie (şi) teatru, nu degeaba a fost nominalizat de două ori pentru „Cea mai bună piesă a anului” la Galele UNITER. Sunt prietenii mei. Scriitori compleţi şi taţi de băieţi (Ghiu are şi o fată, pentru exactitatea informaţiei). Băieţi din gena cărora, precum am putut constata în acest început de primăvară (copie ca toate celelalte, cel puţin de la Topârceanu încoace), dau buzna spre genele şi sprâncenele publicului şi ocheadele literaturii şi climaxul spectacolului. Diferenţa de vârstă s-a redus la doi ani, dar măcar trei litere, ca să se respecte „tradiţia”, tot rămân într-alt fel: Mi-hai (Bădică) – Mi-ron (Ghiu), doi adulţi proaspeţi, ca să zic aşa (35 şi, respectiv, 33 de ani), pe care i-am reîntâlnit în spaţii apte pentru experiment, la La Scena şi la Odeon. Astfel:
Mihai Bădică tocmai a debutat în ale prozei scurte cu volumul „Şoricelul din Kitej-Grad” apărut la Casa de pariuri literare sub ochiul proprietarilor sloganului „Literatura română scrie pe mine”: Un Cristian şi Victor Jalbă-Şoimaru. Lansarea s-a dorit un happening susţinut în spaţiile de la La Scena, deja celebru loc privat al artelor iniţiat şi administrat de către Dan Hornoiu, tulcean la origine şi el. Căci o fi lumea mică, dar merită vizibil să fie măsurată cu pasul. În consecinţă, Mihai Bădică şi-a chemat în ajutor amicul poet şi animator literar Mugur Grosu (constănţean, cum altfel?), o blogeriţă posibilă, Laureta Postavaru, în pielea autorului ei cu chitară Mihai Ciprian, şi pe ştirista Pro TV Amalia Enache, toţi patru străduindu-se să „bată” un bol de icre şi să provoace (interesul) altfel decât în oricare alte evenimente de gen. Totul transmis „în direct” dintr-o încăpere a stabilimentului în cea pentru public, icrele de peşte amestecându-se fecund cu lapţii discursivi, suficient de alandala pentru a avea hazul scontat.
Prozele scurte/poveştile lui Mihai Bădică au tonalitatea bancului sec temperat de tandreţe undeva între onirism, suprarealism şi umor cu aromă de deltă dunăreană, conştient fiind autorul că „dacă ai un titlu bun, povestea vine de la sine”. Iar titlurile lui Mihai Bădică sunt adevărate aşchii de poem, loc deci suficient pentru ca povestitorul să îşi facă de cap în deplină libertate, dar şi cu o interesantă disciplină prozastică. Altfel, cele unsprezece texte trăiesc în spaţii diverse şi un pic fantastice, amestecându-i pe Daniil Harms cu Ştefan Bănulescu, şarjând pe alocuri, aducându-i ca martori şi personaje, totodată, pe deja citaţii Mugur Grosu şi Un Cristian, pe Alexandru Vakulovski şi pe sine însuşi, Mihai Bădică, pe Mihai Ursachi „în lectura lui George Pruteanu”, fie lângă vameşe provocatoare de erecţii neavenite, fie în interioare din inima bălţii cu funcţionalitate aproape tarkovskiană (şi, de ce nu, tartakovskyană): „masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipoveană veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie”. Aşadar, tot ce poate imagina „un crap albastru (care) înoată zâmbind printre petale roz”.
În Studioul de la subsolul Odeonului, Miron Ghiu s-a instituit în celălalt electrod al arcului voltaic al, cum să-i zic, generaţiei fiilor. De data aceasta, cartea este a lui Bogdan Ghiu, „Urme de distrugere pe Marte” (din care am citat la început) şi va însemna şi numele spectacolului. Nu mai este o improvizaţie, ci o instalaţie concepută de Cinty Ionescu şi însufleţită (verbul poate fi/trebuie citit inclusiv mistic) de Nicoleta Lefter.
În sine volumul lui Bogdan Ghiu este tensionat dincolo (dacă nu cumva dincoace) de înţelesul termenului „poem”, cu atât mai mult cu cât „de carton” declarându-şi-l autorul. Suntem în faţa unui construct riscat la graniţa dintre manifest cu multiple exemplificări formale şi schelet în aşteptarea cărnii, dacă nu cumva în nostalgia cărnii care-a fost odată. Cinty Ionescu (video design & live video) şi Miron Ghiu (sound design & live) sesizează asta foarte bine, fundalul video fiind o împletită istorie cosmogonică şi escatologică. Dacă experimentul de la Odeon ar fi fost numai film, ar fi fost prea puţin, dacă ar fi fost numai actorie live, ar fi fost prea mult. Numai aşa dezideratul textului devine fapt: „visez că începutul vorbelor mele ajunge deja la tine pe când eu încă n-am încetat să le scriu”. Atenţie, însă, păstrate vor fi doar vorbele „arse”, căci „urmele de viaţă sunt întotdeauna urme de distrugere”. Şi, mai departe: „poezia este, să zicem, amprentă fără trupuri, aşa, brusc şi dintotdeauna amprentă”. Soluţia? Două planuri: în trup(are) şi în imagine. Fiindcă numai subînţeleasa frustrare poate naşte exclamaţii suplicante precum: „Răspunde-mi! Dă-mi trup!” Or, printre „roiurile de stele” repezindu-se în vortexuri pe ecran, nu cuvântul este mai întâi, ci privirea, ochii poetului (chiar Bogdan Ghiu, actor aici, filmat şi de-a binelea persuasiv) şi ai corespondentei sale, unica însă îndreptăţită la trup, aşadar la apariţie live. Nici că se putea pentru asta alegere mai bună, Nicoleta Lefter fiind nu doar una dintre cele mai talentate reprezentante ale generaţiei ei, dar şi proprietara unui tip de sensibilitate cu totul aparte, cu vocaţia transmiterii până la transă.
Al doilea organ fundamental, în viziunea aş spune alchimică a lui Cinty Ionescu, este ales ombilicul, întâiul organ al comunicării, în definitiv. Aşa încât desfăşurarea cordonului ombilical (sinonim, poate, timpului) de pe trupul actriţei este firesc să definească ieşirea din crisalidă, funcţia feculentei panglici preschimbându-se în aceea de instrument al relaţiei cu lumea, printr-o parcimonioasă interactivitate. În tot acest timp, proiecţia video spune o poveste para-darwinistă a universului, cu păsări şi ierburi, gâze şi maci, copaci şi cer albastru, pentru ca, până la urmă, acelaşi cordon să refacă pupa în jurul orologiului. Întruparea solicitată imperativ mai adineauri şi-a încheiat ciclul, aşa că finalul este al unei destrupări, actriţa ghemuindu-se în poziţie fetală (nu degeaba ceasul-timp a reintrat în crisalidă), imaginea ei de eter plecând fără grabă de-a lungul ecranului, spre un off neştiut.
„Cartea de faţă nu este o carte. Ci doar un adăpost provizoriu, precar, din carton pentru vagabondul, homeless-ul, SDF-ul („sans domicile fixe”) care este (a fost şi, mai ales, a devenit, a ajuns, a rămas), metafizic şi social, poetul: un înveliş slab, friabil, poros, permeabil pentru altceva, mizer poate şi misterios.” Înlocuiţi în textul lui Bogdan Ghiu cuvântul „carte” cu „spectacol” şi cuvântul „poet” cu „actor”. Rezultatul este „instalaţia performativă” concepută de Cinty Ionescu în echipă cu Miron Ghiu. O investiţie de elită, pentru că în lipsa acestei categorii chiar am fi obligaţi la traiul într-un univers de carton (şi în sensul „miliardarilor de carton”).
Or, e de bine când generaţia următoare ronţăie relaxată cartonul (în acest sens), transformându-l în ironie şi-n poezie, în text şi-n show.
Print