Nimic nu mi se pare mai inexact atunci când vine vorba despre stabilirea unui diagnostic asupra situației teatrului românesc de astăzi, dar și mai primejdios pentru viitorul aceluiași teatru decât inventarea și stimularea unui fals conflict între generații.
Nu mi se pare că au deloc dreptate toți cei care, indiferent de vârstă, susțin că nu am mai avea ori că ar fi tot mai rar actorii de odinioară capabili să aducă pe scenă marile piese ale repertoriului clasic. Socotesc că se află într-o eroare gravă toți cei ce susțin că da, or fi ei, tinerii actori de astăzi, capabili să joace în piese contemporane sau extrem contemporane, însă eșuează lamentabil atunci când sunt puși în situația de a evolua în Shakespeare, Ibsen, Caragiale.
Ajunge doar să îți să sacrifici o seară, dar ce zic eu o seară?, ajung două sau trei ore spre a merge la Teatrul Metropolis din Capitală spre a-i vedea la lucru pe minunații componenți ai așa-zisei Trupe Fără Nume create de regizorul Victor Ioan Frunză și de Adriana Grand jucând în Hamlet, Livada de vișini, O scrisoare pierdută sau Titanic Vals ca să te convingi de neadevărul acestor spuse. Ajunge să îl vezi, de pildă, pe Andrei Huțuleac jucându-l într-o seară pe neajutoratul Decebal Necșulescu din Titanic vals, iar seara următoare să îl urmărești cu sufletul la gură pe același minunat actor dând strălucire puternicului McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci.
Ajunge să faci efortul, răsplătit cu asupra de măsură de bucurie, de a te duce la unteatru, acolo unde Emilian Oprea creează un minunat Trigorin și unde Bogdan Nechifor, Bogdan Cotleț ori Anghel Damian îți taie respirația, la propriu, prin felul în care îl joacă pe Treplev, fiecare altfel, dar la fel de bine integrați ansamblului organic construit de Andrei Șerban în Pescărușul și toate aceste vorbe de clacă se evaporă, dovedindu-și neadevărul.
Ajunge să dai o fugă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și să vezi cât de bine acoperă trupa tânără de acolo toate rolurile din Mult zgomot pentru nimic și orice încercare de manipulare, de gâtuire a adevărului este îndată spulberată.
Pe de altă parte, la fel de pernicioasă precum negarea valorilor consolidate ale tinerei generații mi se pare subminarea, încercarea de minimalizare a importanței și a plus-valorii pe care pot și continuă să le aducă în teatru numele mari, certificate de roluri și mai puțin de vârstă ale scenei românești. Nici un om cu scaun la cap nu ar putea, de pildă, să accepte că altcineva decât actori de anvergură Marianei Mihuț ori a lui Victor Rebengiuc ar fi putut da strălucirea avută de Regele și Regina din Regele moare, pus în scenă la Teatrul Național din București de Andrei sau Andreea Grosu sau că un mare succes și un mare spectacol, așa cum este, după părerea mea, Ținutul din miezul verii montat de Vlad Massaci la Teatrul Mic din București, ar fi fost de imaginat în afara talentului Rodicăi Negrea, dar și al aceluia al Andreei Grămoșteanu.
Mi se pare mai mult decât firesc ca aceste situații să se reflecte ca atare în nominalizări și premii. Nu cred că ele trebuie să respecte principiul rotației de pe vremea în care se distribuiau bilete cu prețuri reduse pentru stațiunile de odihnă și tratament prin sindicat, nu cred că în teatru și-ar dovedi valabilitatea cine știe ce principii ale corectitudinii politice vizând procente și proporții.
Tot la fel cum mi se pare inadmisibil ca un critic de teatru să stimuleze nașterea și amplificarea unor false antagonisme, punând în antiteză faptul că s-ar fi găsit bani pentru plata indemnizațiilor de merit, indiferent de numele beneficiarilor, și, în schimb, nu ar fi fost identificate fonduri pentru achitarea la vreme a banilor aferenți colaborărilor din care sunt foarte, poate prea adesea puși în situația să supraviețuiască tinerii artiști.
Dacă rămânem fideli principiului afirmat încă de Shakespeare în conformitate cu care teatrul înseamnă oglinda vieții, atunci mai mult ca sigur că o nedreptate, o anormalitate, o anomalie nu pot fi corectate înlocuindu-le cu altele.