Interviu realizat de Teodora Roșu, studentă în anul I, la secția Teatrologie, UNATC București
Am stat de vorbă cu regizorul Nicolae Constantin Tănase, tânăra speranță premiată la GOPO în 2013, despre cum e să fii artist în România și ce presupune asta. Acesta s-a făcut cunoscut în lumea cinematografică cu trei scurtmetraje: „Blu”, „12 Minute” și „Outrageously”. În anul 2015 a lansat lungmetrajul „Lumea e a mea” pentru care a primit premiul pentru debut la TIFF 2015. De curând am văzut și debutul său în teatru „LUNGS” la Teatrul ACT, spectacol care fost selecționat în cadrul ediției din 2016 a Festivalului Național de Teatru, motiv pentru care l-am invitat la o discuție sinceră despre cinematograf, teatru și despre statutul artistului în societatea românească.
Pentru început aș vrea să-mi povestești puțin despre cum te-ai hotărât să faci film și cum a fost începutul carierei tale.
Tata e regizor, fost director de imagine și devenit regizor, mama a fost critic de film și după ce s-a combinat cu tata s-a lăsat de meseria asta, s-a dus în arhivă și după aceea a devenit jurnalist. Deci microbul a fost în familie, tot timpul ne-am uitat la filme. Tot timpul ne-am uitat altfel la filme, adică nu „Hai să băgăm un film și după aceea să adormim în timpul lui”. Nu. Nu. Nu. După film exista și o discuție existau și niște întrebări: „De ce ne-am uitat, de ce e mișto?” Mai mult poate între ei decât între noi, dar a ajuns și la noi toată informația asta și, la un moment dat, în liceu mi s-a părut că „Uite, de fapt e și o perspectivă de muncă să faci chestia asta”. Și când i-am povestit mamei și m-a trimis la arhiva de filme să mă uit la filme – și la cele din cinematecă – mi-am dat seama că, de fapt, faci treabă când te uiți la un film și cât de tare e că faci treabă uitându-te la un film… Și de acolo a fost destul de clar traseul. Am aplicat, n-am intrat. Am aplicat în Germania la patru facultăți, am aplicat la FAMU și am picat, în Cehia, după aceea am aplicat și în București și, înainte să vin aici, pentru că admiterea era mai târziu, am primit OK-ul de la Praga care a dorit să mă vadă, totuși, într-un interviu, nu să intru doar pe baza CV-ului și a filmului pe care l-am făcut. Și a fost foarte bine după aceea acolo. De acolo am început sa fac chestia asta.
Ești o tânără speranță, după cum o spune și premiul pe care l-ai câștigat, cum te face să te simți? Îți dă un elan? Te motivează?
Mmmda. Dar poate nu premiul efectiv și poate nu pe mine. Undeva cred eu că aș fi făcut oricum chestia asta – și primul lungmetraj m-aș fi chinuit să-l fac, și film aș fi făcut în continuare și fără distincția aia. Ce a făcut distincția aia a fost să îi încurajeze pe alții să creadă în mine, mai mult poate decât pe echipa mea și pe mine ca regizor. Deci cred că un premiu, cel puțin în România, nu-ți alimentează ego-ul, pentru că oricum ego-ul ăsta îți este hrănit din facultate, și din când în când este prea umflat, dar îi ajută pe ceilalți să creadă în capacitățile tale și să îți ofere o șansă.
Ți s-a schimbat în vreun fel viața după lansarea lungmetrajului tău de debut?
Nu. Aa, ba da, mint. „Nu”, am zis-o așa pentru că nu e ca și cum mă recunoaște lumea, nu e ca și cum există o vizibilitate mai mare decât în micul cerc al cinefililor și cineaștilor din București. Ce s-a schimbat e că am intrat în discuție cu cineva cu o casă de producție care însă nu face filme, ci reclame, și faptul că am putut să intru în zona reclamelor, da, mi-a schimbat viața pentru că am scăpat de grija financiară care până acum, adică inclusiv în timpul filmărilor era o dependență de mama, tata și dacă mai apucam să fac vreo șușă, dar șușele erau filme corporate unde te zbăteai și alergai cu camera, fără să faci ceva care undeva să fie valoros între niște ghilimele sau să-ți aducă niște bani comozi. Reclamele sunt o variantă mult mai bună. Nu am niciun proiect în care să vreau să investesc mai mult timp momentan, așa că, mă arunc cu capul înainte, accept tot și orice și muncesc, adică chiar îmi dau silința și în momentul în care sunt în preajma unei camere eu nu pot să zic „ah, hai că merge și așa”. Nu, nu, trebuie să fie totul bine!
Cât de bine funcționează domeniul cinematografic în România? Mă refer la fonduri în mare parte. Știu că toate filmele pe care le-ai făcut sunt independente și ai spus într-un interviu că nu crezi că o să accesezi niciodată aceste fonduri. De ce se întâmplă asta?
Îmi mențin poziția. Sigur că acum s-a schimbat legea cinematografiei, iar lucrurile teoretic s-au schimbat în bine – dar spun „teoretic” pentru că ele încă există doar pe hârtie. Faptul că legea cinematografiei nu a reușit să atragă destui sponsori financiari, de la jocurile de noroc sau de la loterie sau niște surse care să ne finanțeze… suntem tot la cheremul Ministerului Culturii. Ministerul Culturii care – știm foarte bine – a intrat acum într-o pantă populistă și nu cred că cinematografia ajută acest populism și nu cred că cinematografia reușește să servească clientelei pe care Ministerul Culturii va trebui să o satisfacă. Așa că o să mă uit cu mare interes la următoarele concursuri să văd ce sume se alocă și ce bani, dar nu o să particip. Cel puțin pentru că, unu, încă nu am un proiect în care să cred și pentru care să fac chestia asta și, doi, pentru că următorul proiect s-ar putea să fie iarăși micuț și iarăși independent și iarăși făcut în aceleași condiții ca până acum.
Pe mine teatrul mă dezamăgește când încearcă să imite filmul sau să intre în competiție cu filmul. Mi se pare că faptul că tu ești în sală cu niște oameni ar trebui să rămână parte din convenție. Dacă tu vrei ca eu sa fiu răpit în primele cinci minute și tu să mă duci pe tărâmul tău magic și eu să vad tehnicile cu care tu încerci să mă păcălești, chestie care la film e mai subtilă și mai atent construită, îmi jignești intelectul un pic și de multe ori, cel puțin pe mine, mă înstrăinezi de ce se întâmplă pe scenă.
Crezi că poți trăi din artă în România?
Da, cred că poți, dar nu neapărat bine. Adică nu neapărat la nivelul de talent pe care îl ai și muncind de să-ți sară capacele. Adică un actor care nu vrea să facă compromisuri, adică nu spectacole care să umple Sala Palatului, dar fără nicio valoare artistică, ci chiar să se implice în proiecte și să le trăiască și să își pună o bucățică din el acolo, n-o să trăiască bine. Cred că se poate, dar sunt foarte rare cazurile. Sunt oameni care au zi de zi spectacol, zi de zi repetiții, sunt într-un foc continuu care undeva îi și consumă, dar asta nu înseamnă că la sfârșitul lunii își cumpără un Lexus, nu. Își plătesc niște rate în cel mai bun caz și își permit să mănânce la restaurant de trei ori pe săptămână fără să simtă că fac un sacrificiu, dar asta nu înseamnă ca reprezintă valoarea lor.
Am văzut recent „Lungs” regizat de tine, la Teatrul Act. După toată călătoria ta în domeniul cinematografic și după succesul înregistrat, cum te-ai hotărât să regizezi teatru?
Nu m-am hotărât eu, au luat alții decizia asta pentru mine. Mă cunosc cu Liviu si cu Denisa de ceva timp, suntem prieteni de o perioadă mult mai lungă decât colaborarea noastră. Ei au găsit textul ăsta, ei au pus pe picioare Vanner Collective care a făcut înainte „Ashes Afar” regizat de Bobi Pricop și au avut acest text pe care au stat, pe care l-au tradus ei acasă într-o mică poate secretomanie și mi l-au trimis și mie. Mi l-au trimis în engleză inițial, eu zicând „da, sigur, trimite-mi-l în engleză că o să fie bine și după cinci pagini am renunțat complet să îl mai citesc pentru că nu înțelegeam nimic și nu îmi puteam imagina nimic și am zis „nu, e varză, îmi pare rău, nu e pentru mine teatrul, știam chestia asta” și totuși, ei au insistat și mi-au spus: „Uite, nu vrei să venim noi la tine să citim textul, măcar îl auzi, îl citim și noi, îl exersăm și noi, dacă nu îți place nu-i nimic, fără nicio obligație”. Au venit. Au citit. Am plâns. Și am zis: „Hai să ne aruncăm cu capul înainte , hai să-l facem”. Propunându-le fix convenția și cheia pe care până la urmă am făcut-o și am folosit-o în scenă. Deci ei m-au luat pe sus, ei mi-au dat încrederea că aș putea să fac chestia asta, am avut niște discuții foarte bune și foarte constructive pe tot ce ține de lucrul cu actorul. Sigur că din film vin cu destule cunoștințe în legătura cu chestia asta, dar este un pic altfel când nu se întâmplă acolo, în fața ta, pe moment. Și am avut repetiții mai bune decât ce s-a întâmplat în spectacole și am avut spectacole mai bune decât orice moment bun care s-a întâmplat la repetiții. Aici a trebuit eu să fiu mai flexibil și să-mi dau seama cum funcționează și ei au fost foarte supportive.
Cum a fost această experiență teatrală cu actori profesioniști? Știu că în general în filmele tale ai lucrat doar cu actori neprofesioniști.
S-a întâmplat ca în fiecare film să existe un actor care să nu fie profesionist, dar îmi place foarte mult să lucrez cu actorii. Mi se pare că momentul în care aduci în proiect un actor valoros tot proiectul s-a schimbat. Acum am terminat filmările la următorul lungmetraj și am lucrat cu Alex Călin a cărui imagine o aveam distorsionată din cauza „Selfie”-ului și a altor situații în care l-am văzut și nu mi s-a părut că îl avantajează. Dar a venit la casting și a fost minunat și mi se pare că, avându-l pe el în proiectul acesta, a schimbat complet greutatea filmului. În același timp cred că în film merg neprofesioniști, dar pe care bineînțeles trebuie să reușești să îi gâdili și să scoți din ei seva aia.
„Lungs” al lui Duncan McMillan este un text foarte simplu despre un cuplu care se hotărăște să facă un copil, iar la început autorul ne spune că nu trebuie folosit decor, lumini și că actorii nu ar trebui să mimeze acțiuni. De ce ai ales să îl lași așa?
Eu nu prea merg la teatru si nu mă ascund să spun chestia asta. Poate ar trebui să îmi iau timp să fac asta mai mult, mai ales că acum deja lucrez la o următoare piesă. Pe mine teatrul mă dezamăgește când încearcă să imite filmul sau să intre în competiție cu filmul. Mi se pare că faptul că tu ești în sală cu niște oameni ar trebui să rămână parte din convenție. Dacă tu vrei ca eu sa fiu răpit în primele cinci minute și tu să mă duci pe tărâmul tău magic și eu să vad tehnicile cu care tu încerci să mă păcălești, chestie care la film e mai subtilă și mai atent construită, îmi jignești intelectul un pic și de multe ori, cel puțin pe mine, mă înstrăinezi de ce se întâmplă pe scenă. De aceea mi-a și plăcut textul și felul în care le-am propus lor să-l facem, e tocmai pentru că nu încearcă să îți spună: „Uite, te-am păcălit ești într-o lume magică”. Iar faptul că el, autorul îți cere asta mi s-a părut că îmi susține cauza și nu mă face pe mine să cred ca am descoperit oul sau roata și să zic „Uite ce idee genială am avut eu”. Și dacă asta îți cere și autorul, asta înseamnă că trebuie să livrez.
Nu mă mai arunc în de-astea să spun „Crezi în tine și totul va fi bine!”, pentru că știu că uneori costurile sunt poate prea mari și cei din jur chiar suferă ca tu să călărești un cal alb… Important e să-ți găsești o echipă. Să îți găsești patru oameni, nu ai nevoie de mai mulți, care să creadă în tine, tu să crezi în ei și cu care să știi că poți să faci lucrurile astea. Cred că acest ajutor reciproc este un atu pe care poți să îl ai față de ceilalți care poate au același talent, aceleași idei de filme, dar dacă tu ai trei prieteni care sunt pregătiți să nu doarmă nopțile și să pună umărul la acest vis colectiv care este un film este probabil cel mai valoros lucru.
Cum ai simțit această diferență între regia de film și regia de teatru? Ai întâlnit situații cu care te-ai confruntat, în care nu ai fost ajutat de experiența în film?
E fix chestia aia că în timp ce un film e la fel de fiecare dată, teatrul nu e. Chiar dacă cei doi actori cu care am lucrat sunt foarte buni, au momente mai proaste, au momente în care o reacție din public le schimbă traseul și de fiecare dată când sunt în sală îmi rod unghiile și tremur pentru că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. Nu înseamnă că e rău, dar înseamnă că e altfel. Și eu încă mai trebuie să mă obișnuiesc cu chestia asta. De exemplu, următorul spectacol are o interacțiune cu publicul foarte mare, adică tot spectacolul se bazează pe cum vor reacționa cei din public și sunt sigur că o să mor de inimă în timpul acelor spectacole. Dar undeva ăla mi se pare teatru, nu e un vid între public și actor pentru că nu are de ce să fie, vidul acela e doar în cinema și atunci, lucrurile funcționează altfel.
Care a fost reacția ta ca spectator al propriului spectacol? Ai fost mulțumit de rezultat?
Da, da, sunt mulțumit în primul rând că dintr-o joacă și dintr-o chestie care din punctul meu de vedere a fost ca și cum mi-aș pune niște ochelari de cal pe cap și am spus „Nu contează, fac chestia asta, dacă acești doi actori cred în mine, o duc la capăt pe convenția asta și o fac să-mi placă mie în primul rând” a ieșit ceea ce a ieșit. Și bineînțeles că fost și FNT-ul și acum ACT-ul, sold out și îmi face bine. În sală știu când spun cuvintele greșit, știu când nu reușesc să se încarce, știu când unul dintre ei a spus un lucru pe față, știu când actorii își intră într-un automatism și își spun replicile la fel și când nu se ascultă. Dar sunt actori foarte buni, fie că o fac o dată, de două ori, imediat se repliază.
Ai de gând să mai experimentezi în teatru?
Da, și nu neapărat pentru că mi-aș dori eu să-mi dovedesc mie ceva, ci pentru că iarăși, din aceeași echipă, Denisa a venit cu un text care , la momentul când l-am citit eu, nu fusese încă montat la noi. Între timp există o montare, se joacă la Point. Este un one man show cu interacțiuni în public, este fix ce vreau eu, ca spectator, să mi se întâmple când mă duc la teatru. Tot ce nu poate să facă cinematograful pentru spectator, asta vreau să găsesc în teatru. Și am mai avut un proiect cu Vlad Logigan, din păcate nu am reușit să îl ducem la capăt, era bazat pe „Flori pentru Algernon”. Și viața lui Vlad e tumultuoasă și cu multe proiecte, iar la mine s-au schimbat unele lucruri, dar l-am ținut minte, iar dacă Vlad va citi asta vreau să își amintească de proiect.
Spui într-un interviu că ai abordat textul „Lungs” pentru ca te-ai confruntat și tu cu decizia de a face un copil. Cât de mult ai rezonat cu personajele?
Nu cred că rezonezi cu personajele, ci cu situațiile în care ele se află. Când Liviu și Denisa au venit atunci și au citit, s-au așezat în mijlocul sufrageriei noastre. Adeline era cu burta mare, cred că în luna a patra sau a cincea. Și pentru că amândoi am plâns la final, am zis amândoi „Clar trebuie să îl facem!”.
La ce distanță te afli acum de visurile pe care le aveai când erai copil?
E o întrebare foarte bună, dar cred că trebuie împărțită în două. Una este partea personală și felul în care ești împăcat cu tine, cu ceea ce faci, cum îți trăiești viața, ce principii ai – și cu asta sunt foarte împăcat. Cred că sunt exact ce voiam să fiu când eram mai mic. Și ca tată, și în privința timpului pe care-l petrec cu familia, și job-ul, și cum se împacă cele două, iar pentru asta trebuie să îi mulțumesc lui Adeline pentru că, fiind în domeniu înțelege. Profesional, poate un pic mai departe de visurile pe care le ai când ai 20 de ani și zici: „Ah peste 10 ani, iau Oscarul”. Nu mi-a ieșit, dar asta nu înseamnă că renunț la ele. Poate e doar un work in progress un pic mai complicat decât te-ai fi așteptat poate la 20 de ani și cu naivitate și entuziasm crezi că poți. Dar asta nu înseamnă că m-am îndepărtat de el. Chiar cred că acum sunt într-o zonă în care mă simt mai confortabil și în care sunt mai stăpân decât într-o fantezie pe care nu pot să o duc la capăt.
Știi cum e când ești mic și vrei să faci arte, iar toată lumea îți spune să te lași pentru că e degeaba. Ce sfat le-ai putea da tu tinerilor, adolescenților, în calitate de om care a reușit în acest domeniu?
Să nu renunțe. Este mai simplu să renunți. Dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama cât de greu e. Am avut o poziție poate privilegiată pentru că în familie a existat toată susținerea din toate direcțiile: și financiară, și artistică, și morală. Îmi dau seama că în unele contexte toate lucrurile astea sunt aproape imposibile și atunci probabil și sacrificiul pentru toți din jur ca tu să reușești să te realizezi este mult mai mare. Nu mă mai arunc în de-astea să spun „Crezi în tine și totul va fi bine!”, pentru că știu că uneori costurile sunt poate prea mari și cei din jur chiar suferă ca tu să călărești un cal alb… Important e să-ți găsești o echipă. Să îți găsești patru oameni, nu ai nevoie de mai mulți, care să creadă în tine, tu să crezi în ei și cu care să știi că poți să faci lucrurile astea. Cred că acest ajutor reciproc este un atu pe care poți să îl ai față de ceilalți care poate au același talent, aceleași idei de filme, dar dacă tu ai trei prieteni care sunt pregătiți să nu doarmă nopțile și să pună umărul la acest vis colectiv care este un film este probabil cel mai valoros lucru.
Print