Pe 30 martie 1989, Nicolae Steinhardt a murit într-un spital de lângă Baia Mare, la vârsta de 77 de ani. În acest an, pe 29 iulie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui. Cum 2012 este şi Anul Caragiale, care murea la Berlin chiar în anul în care Steinhardt se năştea într-o comună de lângă Bucureşti, am ales un text scris de cel ce avea să devină monahul de la Rohia şi care-i ilustrează gândirea despre teatru, regie, autor dramatic… Textul publicat în volumul „Monologul polifonic” poate servi în zilele noastre, mai mult ca oricând, drept punct de pornire pentru o discuţie/dezbatere legată de Caragiale, de felul cum ar trebui montat, de libertatea regizorului în raport cu un text şi un autor dramatic…
S-a introdus de câtva timp la noi obiceiul ca „O noapte furtunoasă” şi „O scrisoare pierdută” să fie reprezentate în montări unde accentul cade pe regie în dauna textului. Este aceasta o dovadă flagrantă de neîncredere în textul unor capodopere şi a pretenţiei regizorului de a deveni colaboratorul autorului. Textul decade din funcţia-i suverană şi ajunge a fi o unealtă discreţionar manevrată de regizor. Se merge până acolo, încât se introduc personaje (mute, ce-i drept) în plus, se fac schimbări în gestica prevăzută de dramaturg (Farfuridi, spre pildă, e pus să-şi citească discursul şi, imitându-se o scenă din filmul „Luminile rampei”, să încurce ordinea foilor) şi, în general, se îngroapă textul sub o avalanşă de modificări, adaosuri, invenţii şi gaguri care dau în vileag voinţa regiei de a se preface din slujitoare a operei în rivală, de nu şi în vrăjmaşă a ei. (Unde-s zilele când leconte de Lisle îi spunea principalei interprete a piesei sale: dumneata eşti o trompetă şi eu sunt cel care suflă dintr-însa?) Tendinţa este spre înteţirea caracterului grotesc al comediei, spre înlocuirea ei cu o farsă, o panoramă, un bâlci.
Ni se spune ori ni se dă de înţeles că piesele vechi trebuie modernizate. Cuvântul acesta e însă atotcuprinzător şi polisemic şi prin urmare primejdios, el poate acoperi (şi legitima) abaterile cele mai grave. De o „modernizare”, o „primenire” a reprezentaţiilor s-a simţit mereu nevoie – şi este un lucru firesc. Sensibilitatea estetică şi audio-vizuală a spectatorilor evoluează şi se cuvine a lua aminte la o realitate. Numai că „revitalizarea” nu poate purta decât asupra elementelor aureolare, asupra ritmului reprezentaţiei adică (iuţirea acţiunii se numără printre demersurile admisibile) ori asupra stilului în care actorii se mişcă, vorbesc, gesticulează. Un exemplu ni l-a oferit Comedia franceză când a înlocuit tradiţionala rostire solemnă şi emfatică a celebrului vers cornelian (Să fi murit) cu una întristată, resemnată, discretă. Şi mobilierul, şi costumele pot suferi o simplificare, o înnoire potrivit felului cum spectatorii contemporani îşi închipuie moda trecutului prin prisma mediului înconjurător prezent (observaţie făcută de Jean Cocteau). Sunt aici nuanţe, amănunte, tuşe care permit înlăturarea impresiei de vetust şi redau spectacolului o vioiciune întru totul bine-venită. Esenţială se arată deosebirea de ritm, ca în trecerea de la filmul mut la cel sonor.
Altminteri însă respectarea textului e o regulă absolută, o expresie a cinstei organizatorilor spectacolului; iar regizorului nu trebuie să i se îngăduie a deveni – fără a recurge obligatoriu pe afişe ori în programe la formula: …de I.L. Caragiale în colaborare cu… – un co-autor clandestin, un iluzionist care preface iepurele în batistă ori ţilindrul în ceas cu cuc. Potrivit enunţării matematice, textul unei capodopere este necesar şi suficient, îşi ajunge sieşi. Nu se îmbogăţeşte defel – nu spune mai mult – prin adaosuri şi efecte de zoom care de care mai intempestive, mai năstruşnice şi mai nesemnificative. Uşor se execută saltul la jocuri gratuite şi se lunecă la vulgaritate, haos şi tărăboi. Ar câştiga oare „Fedra” în intensitate dacă eroina titulară ar apărea pe scenă în chiloţi, iar Ipolit în pantaloni bufanţi şi ţinută de golf? De ce să intre în scenă eroii „Scrisorii” însoţiţi de un lăutar? Cu ce surplus se alege piesa dacă la intrarea perechii Farfuridi – Brânzovenescu se aud furioase lătrături? Şi este oare negreşit nevoie să-şi scoată coana Joiţica pantofii pe scenă ori să miaune de istov nişte motani când Veta şi Chiriac se retarg de pe scenă: sunt oare spectatorii moderni (atât de ostili pudicităţii) presupuşi a şti ce sunt pe cale a face respectivii îndrăgostiţi? Sau să intre Rică la Ziţa dezbrăcându-se încă din prag, mai dihai ca la tractir?
Pehlivănie, halima, prisosuri, poale peste cap, năsătrâmbe, bazaconii. Şi există doar o predanie fermă, piesele lui Caragiale au fost reprezentate în timpul vieţii autorului şi conform recomandărilor sale. Orice adăugare, orice căutare de efecte ieftine şi golăneşti, de apel la satisfacerea dubiosului gust pentru aşa-zisa demitizare ori pentru un naturalism de gen şmecheresc distrage atenţia de la text, îndreaptă privirea şi mintea spectatorilor către neesenţial, către bibelouri, floricele şi sărmane pretenţioase aflătoare în treabă înflorituri. Şi-apoi, accentuarea provoacă – paradoxal, dar inevitabil – diluarea, nu sporul.
Se mai afirmă: asta vrea tineretul, asta-i cerinţa publicului de astăzi. Nu cred! Tineretul acesta e bănuit a fi imbecil şi pueril şi nu-i deloc sigur că-i aşa. Textul lui I.L. Caragiale poate fi – sunt convins – înţeles, sesizat, gustat fără să se impună ca fatale felurite soiuri de abţibilduri şi năpraznice îngroşări ale comicului. Teatrul lui Caragiale se cuvine a fi jucat numai ca pentru surdo-muţi, romţăitori de seminţe la producţii ale studiourilor din Hong-Kong şi un public exclusiv alcătuit din gagii?
Accesoriile, adaosurile, intervenţiile – îndrăznelile, de fapt, impertinenţele – sunt redundante, prisoselnice şi inexpresive. Ele nu actualizează şi nu vivifică textul care poate fi însufleţit prin schimbări de ritm, de viziuni ale recuzitelor, costumelor, debitului şi gesticii, dar nu coborât, terfelit şi pângărit de viclenii cu izvorul în ideea de două ori greşită: că publicul contemporan nu-i capabil să înţeleagă decât la nivel de mitocănie groasă şi că „Scrisoarea” şi „Noaptea” au fost concepute ca nişte farse menite scenelor improvizate la iarmaroace ori „numerelor” jucate pe vremuri, în pauze, la cinematografele de cartier.
Regia aceasta aşa-zis înnoitoare nu a izbutit să-l intensifice pe Caragiale ori să-i descopere valenţe noi, ci doar să bruieze textul, să-l peiorizeze, să-l treacă în penumbră. Şi în surdină, de gălăgioasă ce este şi amatoare de tămbălău. Mai presus de orice, a izbutit să-l desconsidere, să răspândească eresul că nu-i de ajuns, că nu-i destul de matur ca să-şi fie sieşi suficient şi să se bizuie numai pe sine spre a înfrunta publicul şi a fi suportat de acesta. Textul, astfel, dobândeşte statut de infirm şi devine simplu pretext, se pierde printre giumbuşlucuri, mimări caricaturale, extravaganţe, măscări şi mascarade.
E o jignire adusă marelui autor şi o durere pentru toţi cei care nu se pot obişnui cu teoria că textului caragialesc, spre a trăi şi glăsui, îi sunt necesare protezele unei regii dispuse a confunda înnnoirea cu trivializarea şi transformarea textului în libret al unei opere parodice şi bufone.
Există un limbaj obştesc şi permanent al emoţiei artistice şi pentru a fi comunicat el nu are trebuinţă de farafastâcuri şi acrobaţii.
(Text şi pretext, în Monologul polifonic, Editura Dacia, 2002)
Print