Are forță, are grație, are farmec și vorbește despre teatru cu o pasiune molipsitoare. Este una dintre acele actrițe pentru care îți dorești să te întorci în sala de teatru. Este cu siguranță una dintre cele mai importante actrițe ale generației ei și nu numai. Pe Nicoleta Hâncu o puteți vedea în „Mobilă și durere”, în „Familia Tot” și în „Scene din viața insectelor”, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, sau în „Tartuffe” și în „Îngeri în America” la Teatrul Metropolis, toate în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Despre ce e greșit în sistemul teatral din România și despre extraordinara echipă a lui Victor Ioan Frunză în care lucrează de câțiva ani, am stat de vorbă înainte de una dintre repetițiile la „Mobilă și durere” de Teodor Mazilu.
Acum câțiva ani, te-am văzut într-un spectacol din facultate, „Hotelul dintre lumi”… Cât s-a schimbat perspectiva ta asupra teatrului de-atunci încoace?
Perspectiva asupra teatrului s-a schimbat radical în primul an de facultate, pentru că veneam din Sighișoara, nu făcusem teatru deloc și aveam un sentiment de puternică inferioritate în școală. Fiind ușor mai naivă decât sunt acum – și sunt, slavă Domnului – atunci aveam senzația că scopul teatrului, ca la Nina Zarecinaia, e „să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința”. Mi se părea că e o meserie în care trebuie să suferi… Și ulterior mi-am dat seama că e puțin altfel. Într-o carte a lui Gabriel Liiceanu, „Despre limită”, există o frază în care se spune că există o diferență substanțială între a fi și a fi conștient de faptul că ești. Cred că am ajuns la concluzia că, de fapt, teatrul presupune să fii conștient de faptul că ești.
Spui că ești naivă? Își permite o actriță să fie naivă în acest moment al teatrului românesc?
Cred că e foarte important să fii om în meseria asta. De multe ori m-am lovit de multe persoane care spuneau că, dimpotrivă, trebuie să-ți vezi scopul, să fii egoist. Or, eu n-am fost niciodată așa. Mi s-a părut că este mai important să fiu liniștită când mă duc seara acasă. Și încerc să-mi păstrez și, mai presus, să-mi controlez naivitatea.
Și e posibil în teatru? Date fiind sistemul și lumea în care trăim?
Cu atât mai mult. Aveam o discuție cu o prietenă care, contrariată de felul meu de a fi, mi-a spus că i se pare esențial să lupte. Și să lupte împotriva celor din jur. Iar eu i-am zis că asta înseamnă să fii stăpânit de frică. Și, atâta timp cât ești stăpânit de frică, n-ai cum să te bucuri, n-ai cum să lași lucrurile bune să vină spre tine, pentru că le obligi tu să apară, atunci când nu e cazul să apară. Și pentru că nu mi-e frică, cred că lucrurile vin spre mine.
Teatrul e o formă de libertate?
Da, este. Și funcționează pe toate planurile. Aș vrea să cred că-i eliberează și pe cei din jur, dar nu știu în ce măsură mai face asta. Cu siguranță că pe noi, pe mine, mă eliberează, ceea ce nu e neapărat bine, pentru că devine într-un anumit fel un act egoist. Dacă nu știi să găsești exact limita între eliberare și libertate riști să pui prea mult accent pe propria persoană.
Și toate lucrurile astea le-ai descoperit și lucrând în această echipă fără nume a lui Victor Ioan Frunză?
Da, am avut foarte multă libertate și asta poate fi câteodată îngrijorător. Aici am descoperit că, de fapt, în teatru, cele două componente (regizorul și actorul) sunt la fel de importante, că trebuie să se provoace reciproc. Și pentru asta e nevoie de o liberate la modul cel mai pur.
Cum funcționați voi, ca echipă? Cum vă alegeți textele?
Da, deși n-avem un nume oficial, suntem o echipă… Citim foarte multe texte, până când alegem unul potrivit. Cred că la „Scene din viața insectelor” a fost cea mai intensă dezbatere, pentru că am citit vreo douăzeci de piese și am stat, am făcut un top, am votat… și așa am ales acel text.
Ok, dar după ce criterii alegeți aceste texte? Ce vreți să spuneți cu ele?
Un factor esențial este ca fiecare din distribuție să aibă un rol. Un rol care să fie o provocare pentru el. Apoi, e important și ce se potrivește locului, contextului, momentului în care suntem noi, ca echipă, și noi, ca indivizi. Se ține cont de foarte multe lucruri. Se mai întâmplă ca unii dintre noi să rămână cu regretul că n-a fost ales un alt text și, după câteva repetiții, să ajungă la concluzia că e mai bine așa, pentru că de multe ori tindem să recurgem la lucrurile pe care le știm. Există această „persoană” omniscientă care ne ajută cumva să luăm hotărârea. Și oricum, rezultatul nu contează…
Nu contează rezultatul? Adică ceea ce vede publicul?
Când te gândești la teatru ca la un proces, atunci nu mai contează asta în primul rând. Sigur că e important să vezi că publicul răspunde, înțelege și apreciază. Dar atunci când te gândești la meseria asta ca la ceva pe termen lung, cred că accepți să „ratezi” din când în când ca să obții ceva mai înalt.
Ce înseamnă să ratezi?
Să simți că ceva nu a ieșit așa cum ai vrut tu să iasă. N-are legătură cu succesul. Și, dacă e să fim sinceri, ratezi la fiecare spectacol. Iar asta e partea frumoasă…
Și atunci, dacă nu contează atât de mult rezultatul, să înțeleg că faci teatru în primul rând pentru tine?
Teatrul e comunicare, e un schimb de energii, e a da și a lua. Evident că într-o foarte mare măsură fac pentru mine, chiar dacă nu-mi place să recunosc asta. Dar, așa cum spuneam, ajung să fiu conștientă de faptul că sunt și atunci îmi place, pentru că mă schimbă. Însă n-ar putea exista fără public… n-ar avea sens.
Ce-ai descoperit despre tine cel mai important prin teatru?
Că am capacitatea de a fi mai mult decât consider eu că sunt.
Și etapa asta în care ai lucrat în această echipă a avut un rol în tot procesul complex despre care vorbești?
Da, evident. Pentru că aici lucrăm cu toții în același sens. Avem un scop comun. Nu există frică. În teatrul de stat ai în permanență senzația că lumea te judecă, că ceilalți caută să-ți pună piedici și deseori chiar se întâmplă asta. Aici nu e cazul. Aici pot să fiu liberă să lucrez fără să mă gândesc la ce cred ceilalți, deși țin cont de părerile lor. Cred că aici nu există orgolii…
Ai vrea să fii angajată într-un teatru de stat?
Întrebarea asta mi-am pus-o din facultate… Domnul Adrian Pintea ne povestea că nu e bine să fii angajat, că e mai bine să fii tu, liber…. Și atunci credeam foarte tare în ce spunea el, pentru că asta presupune să nu depinzi de nimeni. Ulterior, am început să mă gândesc că poate ar fi bine să fiu angajată. Și acum am ajuns la concluzia că îmi place punctul în care mă aflu. Că da, mi-ar plăcea să am carte de muncă, să depind într-o oarecare măsură de un sistem fix, dar poate că în momentul ăsta nu e cazul să se întâmple. Nu cred că acum aș putea să mă adaptez condițiilor și nu cred că ceea ce oferă teatrul de stat în acest moment mă poate ajuta pe mine ca artist să evoluez.
Asta e părerea ta de spectator al spectacolelor din teatrele de stat?
Da, de spectator. Dar am și colaborat în câteva teatre de stat. Nu cred că sunt în măsură să evaluez spectacolele, dar, consider că relațiile din trupele de teatru nu sunt așa cum aș dori eu să fie, așa cum le regăsesc aici.
Genul ăsta de spațiu frumos și ocrotit, care sună aproape idilic, te imunizează la sistemul din România sau, de fapt, te sensibilizează?
Evident că aici mă simt apărată și că e o poveste pe care o visează oricine. E un lucru cu care te întâlnești o dată în viață și am avut norocul să fiu printre cei care au avut șansa întâlnirii. Nu vreau să mă gândesc cum va fi când se va încheia. Am învățat să trăiesc în prezent. Și să mă bucur de ce mi se întâmplă.
Și cum ai ajuns în această poveste?
Sunt o persoană foarte timidă și nu-mi plac audițiile… Dar atunci când am aflat că se fac audiții la „Îngeri în America”, am văzut că scria jos, undeva, că e doar interviu. Și mi-am zis: „Păi dacă nu trebuie să spun niciun text, atunci perfect, mă duc”. Și pentru că eram atât de relaxată, cred că a fost să fie… După care au urmat alte probe, pe text, și a fost o energie foarte frumoasă. Și a fost o energie frumoasă, inclusiv la prima audiție cu text. Am plecat de acolo spunându-mi că, chiar dacă nu iau rolul, nu contează, pentru că am câștigat ceva. De obicei de la audiții pleci cu sentimentul de insatisfacție sau ineficiență. Aici, dimpotrivă, m-am simțit liberă. Și nu e valabil doar pentru mine…
De ce ai dat la teatru?
În clasa a X-a am avut o epifanie. Pur și simplu. Nu văzusem teatru, nu m-a interesat până în acel moment. În Sighișoara nu există teatru… Văzusem odată piesa „Iona” și mi-amintesc că actorul la un moment dat s-a oprit și ne-a certat pentru că nu reacționam cum trebuie la spectacol, noi fiind copii… O experiență destul de traumatizantă. Știu că mi-am spus: „Asta înseamnă să fii actor? Să cerți publicul?” Și totuși, în clasa a X-a, când mă gândeam eu care ar fi singurul lucru pe care mi-ar plăcea să-l fac, am avut revelația că mi-ar plăcea să fac teatru.
L-ai avut profesor pe Adrian Pintea. Înțeleg că a fost o întâlnire importantă…
Da, a fost o persoană foarte importantă și a fost important pentru fiecare dintre studenții lui. Când s-a întâmplat tragedia am fost cu toții afectați. N-a fost un simplu profesor. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el este că în teatru trebuie să ne bucurăm. Înainte de fiecare examen ne spunea: „Nu vă gândiți la cum o să fie, la ce-o să gândească lumea. Trebuie să vă bucurați și dacă voi vă bucurați când faceți orice prostie pe scenă și o faceți cu credință, atunci publicul o să se bucure și el”. Și de fiecare dată când mă apucă frica înainte de spectacol – că se întâmplă… – mă gândesc că dacă mă bucur pe scenă o să transmit asta și în sală.
Care e povestea care ți-a marcat partea de viață de până să mergi la teatru?
Eu am făcut școala în limba germană. Și în liceu am avut o profesoară împreună cu care, cred că timp de vreo două luni, am citit „Faust” în germana veche și am discutat pe fiecare vers… Faptul că am înțeles viața în atâtea sensuri și că am descoperit că lucrurile sunt mai profunde decât avusesem eu impresia până atunci, asta m-a marcat. Poate fi un moment în care m-am îndreptat cumva înspre teatru, inconștient. Atunci cred că s-a schimbat ceva în mine.
Cum ar arăta pentru tine teatrul ideal? Teatrul în care crezi?
Să aducă ceva nou. Să surprindă. Să fie altceva. Să provoace. Să te provoace emoțional, intelectual… Chiar dacă îți asumi foarte multe riscuri făcând asta, pentru că în ziua de azi e destul de greu să ai curaj.
Cum ți se pare peisajul teatrului românesc?
Lipsit de curaj… Dar aș fi ipocrită să vorbesc doar de partea negativă. Lipsa de curaj e, însă, un element destul de deranjant. Atunci când cineva încearcă să inoveze, fie că eșuează sau nu, lumea încearcă să caute ce NU e bine, ce NU a ieșit, ce NU a emoționat, în general să caute ce NU… Tot timpul mă întreb de ce dorința asta de a desființa tot ceea ce există. Cred că ne-ar ajuta mult să ne îndreptăm spre a face ceva, în loc să criticăm ce se face. Iar partea cea mai bună la teatrul românesc în acest moment e că este visceral. Atât actorul, cât și regizorul, cât și scenograful creează foarte mult dintr-o necesitate viscerală de a crea. Și mi se pare că partea asta slavă pregnantă la români, ne apropie puțin de ruși… Iar eu iubesc spiritul rusesc!
Dat fiind acest lucru, pentru tine, ca actriță, calea emoției și a intuiției e mai sigură decât cea a studiului riguros?
Sunt la fel de importante. În primii ani, mergeam foarte mult pe emoție. Dar apoi am început să învăț cât de importantă este rigoarea și cât de important e să pui un obiect de o sută de ori în același loc, cu aceeași energie. Să fii riguros, dar să-ți păstrezi adevărul. Mi-am dat seama că nu pot să joc întâmplător. E o mare capcană să crezi că te poți baza pe inspirație, pe intuiție, pe energie. Teatrul are nevoie de antrenament. E exact ca la pian. Dacă nu exersezi zilnic, îți pierzi exercițiul… așa e și la un actor. N-ai voie să stai o zi fără să te antrenezi într-un fel.
Se poate trăi din teatru, fără să fii angajat?
Da, se poate. Ușor nu e. Eu am avut norocul să am suficiente proiecte și să fiu independentă, dar e greu. Dacă nu ai pe cineva care să te ajute, să creadă în tine, să te promoveze și să-ți dea roluri, e foarte dificil. Am colegi care nu fac nimic și care au fost nevoiți să se angajeze, să fie barmani… De fapt, problema vine din facultate, unde sunt mult prea mulți studenți pentru câte locuri de muncă se oferă după aceea.
Pe ideea că se cern după…
Dar nu se cern întotdeauna în funcție de talent.
Dar în funcție de ce?
De mai multi factori! De exemplu de cât de bine știi să te vinzi… Nu suntem învățați în facultate că trebuie să știi să fii PR-ul tău, producătorul tău. Și avem senzația că este ceva urât. Și eu trăiesc cu senzația asta. N-am excelat niciodată la acest capitol. Dacă ar exista niște cursuri în acest sens, cred că ar funcționa altfel lucrurile.
Și se cam prăbușește lumea după ce ieși din facultate…
Da. La propriu.
Ce e greșit în sistemul teatral, din punctul tău de vedere?
E o problemă din fașă, din facultate. Sunt mult prea multe locuri. Ți se creează iluzia că atunci când termini facultatea ai șansă. Ți se spune că nu ai voie să faci telenovele, roluri, în facultate, pentru că nu e bine. Și așa este. Nu e bine. Dar în aceeași măsură tu trebuie să faci ceva din facultate, ca să-ți asiguri ceva în viitor. N-ai dreptul să refuzi lucruri. Și e foarte greu să ai discernământ. Nu ți se dă ocazia să înțelegi cu adevărat în ce sistem funcționezi. Și ieși din facultate cu o sută și ceva de actori lângă tine și te trezești că nu există niciun loc de muncă. Nimeni nu dă șanse unui actor să se angajeze. Nu vreau să critic facultatea, pentru că e locul în care m-am dezvoltat. Dar cred că dacă profesorul ar avea șase studenți cu care ar lucra și ar putea să se adapteze în funcție de personalitatea fiecăruia, dacă atunci când ai termina facultatea ar exista un post, ai fi angajat și ai putea să faci teatru, nu să citești despre teatru, atunci lucrurile s-ar schimba profund…
Fotografii de Adriana Grand
am citit cu multa placere interviul si am ramas cu un gust amar gandindu-ma prin cate trebuie sa treceti ca sa dovediti cat sunteti de talentati si dornici de a juca, de a experimenta, de a-i ajuta pe spectatori sa evadeze din rutina si din cotidianul gri. am vazut multe din piesele in care ai aparut si in facultate, si dupa absolvire, si m-ai impresionat de fiecare data si ca actrita, dar si ca om. abia astept sa te pot urmari si in alte proiecte la fel de reusite si de captivante.