Nicu Alifantis: Îmi place să trăiesc astăzi, să ard, să creez, să muncesc

Există o mulțime de artiști, din diferite generații, convinși că publicul „ia ce i se dă”. Nu mulți sunt aceia care cred contrariul. Printre aceștia, unul dintre cei mai iubiți muzicieni din România, care a compus muzica pentru nu mai puțin de 116 spectacole de teatru. La ora constatărilor pe care le permite experiența, Nicu Alifantis, care face muzică dintotdeauna, spune că „publicul a devenit exigent”. Nostalgic atât cât să nu se cantoneze în trecut, ci să trăiască mereu clipa, nedumerit de confuzia valorilor, care persistă în societatea contemporană, dornic să experimenteze, Nicu Alifantis vorbește cu o încredere bine temperată despre arta făcută cu dragoste și profesionalism, care învinge în cele din urmă, în ciuda scepticismului, despre ce am pierdut și ce am câștigat în societatea postdecembristă. Și, pentru că urăște să trăiască „din, prin și în trecut”, despre viitor… În această toamnă, la Editura Nemira, va fi reeditat volumul de poeme „Scrisori nedesfăcute”, o ediție revizuită și adăugită, care va conține și un audiobook.

Să începem cu volumul pe care-l pregătiți pentru toamna asta, care e mai mult decât o reeditare. Despre ce e vorba?

Va fi o ediție revizuită și adăugită, altfel împachetată. Au trecut, totuși, 17 ani de la prima apariție. M-am bucurat foarte tare de inițiativa editurii Nemira de a reedita „Scrisori nedesfăcute” și-i mulțumesc lui Valentin Nicolau că s-a gândit la acest lucru. Volumul i se datorează în întregime. A fost un gest frumos, plin de tandrețe și prietenie, aș putea spune, din partea domniei sale de a-mi aduna poeziile într-o carte, atunci, în ’97, într-un moment greu al existenței mele. Eram după un infarct urât, în perioada de refacere, iar el a făcut o faptă bună, care m-a încurajat și mi-a ridicat moralul. Cu astfel de gesturi te întâlnești rar… Revenind însă la ale noastre, noua ediție va fi însoțită și de un audiobook, premiera absolută pentru mine cel puțin.

Toamna se anunță plină. Printre altele, urmează și un spectacol nou, realizat împreună cu Cristian Pepino, după Ion Barbu. De unde ideea și ce ne puteți spune despre el?

Anul acesta „După melci”, primul meu album LP, a împlinit 35 de ani de la apariție. M-am gândit să marchez acest eveniment, important pentru mine, pe 6 decembrie, de Moș Nicolae. Albumul va fi cântat pentru prima dată live, cu trupa de atunci, iar spectacolul va fi regizat de Cristian Pepino, un om pentru care am o deosebită stimă. Nu vreau să vă dezvălui foarte multe despre întâmplare, dar îmi doresc foarte tare ca ziua de 6 decembrie, dacă tot e Moș Nicolae, să o transform într-un eveniment mai amplu, dedicat atât copiilor, cât și oamenilor mari, un omagiu adus copilăriei pe care e bine să nu ne-o pierdem niciodată!

Eu am convingerea că sensibilitatea, acea stare emoțională creată de frumos, care include și poezia, există în fiecare dintre noi, n-a dispărut și nici nu va dipărea vreodată. Probabil că prezentul pe care-l traversăm are alte priorități, dar emoția dăinuie în noi. Ne trebuie doar o mică provocare și sufletele se deschid.

Brăila, 1975, Teatrul „Maria Filotti”…

Lărgind sfera discuției, v-aș întreba ce credeți despre existența unui public pentru spectacolele de poezie. Nu mă refer la spectacolele de muzică și poezie, atâtea câte sunt, din cluburi, baruri și alte spații neconvenționale, ci la spectacolele de poezie, eventual cu muzică, din teatre.

Eu am convingerea că sensibilitatea, acea stare emoțională creată de frumos, care include și poezia, există în fiecare dintre noi, n-a dispărut și nici nu va dipărea vreodată. Probabil că prezentul pe care-l traversăm are alte priorități, dar emoția dăinuie în noi. Ne trebuie doar o mică provocare și sufletele se deschid. Mai cred că boom-ul informațional de care eram avizi, cel puțin în anii ’90, și-a cam spus cuvântul, s-a consumat. Observ cu satisfacție cum oamenii pătrund din nou în sala de spectacole. Atât teatrul, opera, filarmonica, cinematograful, cât și alte locuri, mai mult sau mai puțin convenționale în care se întâmplă live-uri devin din ce în ce mai populate. Constat cu bucurie cum în spațiul virtual poezia strânge mulți prieteni, primește din ce în ce mai multe like-uri, e share-uită, e citită. Este un semn deosebit de bun. În ultima vreme am bătut destul de mult țara cu tot felul de recitaluri de-ale mele, iar spectatorii sunt din ce în ce mai mulți. E de bine, hai să fim optimiști. Arta, indiferent de ce gen ar fi ea, dacă-i facută cu drag, iubire, pasiune și profesionalism e gustată din plin!

Cum vi se pare viața concertistică din România? Dar viața teatrală? Dacă am face o comparație, ce ar ieși?

Dintotdeauna muzica va atrage mai mulți spectatori decât teatrul, nu-i un secret și nici n-aș face o dramă din asta. Publicul a cam început să aibă discernământ în preferințele sale. Problema, după părerea mea, e a celor de pe scenă, nu a celor din sală. Artiștilor, creatorilor de produs artistic, în general, le revine sarcina de a-și convinge spectatorii, de a nu-i îndepărta, pentru că publicul a devenit exigent, are acces la informație, nu mai poate fi păcălit ușor.

Dacă v-ați întâlni cu peștișorul de aur și v-ați putea pune trei dorințe pentru viața muzicală de la noi, care ar fi ele?

O, dacă l-aș întâlni, ce m-aș mai bucura! L-aș pupa pe botic, i-aș schimba apa de trei ori pe zi, i-aș da cea mai bună mâncare de pești de aur din lume și l-aș ruga, la ofertă, trei dorințe-ntr-una singură. Să-i lumineze odată la minte pe oamenii ăia de stau acolo, undeva, sus și ne conduc. Și ei, astfel luminați de peștișor, să dea o lege prin care să se dea mai multă muzică românească la radiouri și la televizoare. Mai multă, adicătelea predominant, peste 75-80%. Așa cum fac toți oamenii normali la capul lor peste tot în lumea asta. Numai la noi asculți la radiouri, inclusiv la ăla mare, național, muzică românească de parc-ar fi în ilegalitate. Spun prostii, asta e! N-o să vină niciodată peștisorul de aur, artiștii români vor fi în continuare extrem de puțin difuzați, vor rămâne cu buza umflată și cu dorințele, câte-or fi ele, nespuse și, mai ales, neîndeplinite!

Dacă m-aș întâlni cu peștișorul de aur, ce m-aș mai bucura! L-aș pupa pe botic, i-aș schimba apa de trei ori pe zi, i-aș da cea mai bună mâncare de pești de aur din lume și l-aș ruga, la ofertă, trei dorințe-ntr-una singură. Să-i lumineze odată la minte pe oamenii ăia de stau acolo, undeva, sus și ne conduc. Și ei, astfel luminați de peștișor, să dea o lege prin care să se dea mai multă muzică românească la radiouri și la televizoare. Mai multă, adicătelea predominant, peste 75-80%. Așa cum fac toți oamenii normali la capul lor peste tot în lumea asta. Numai la noi asculți la radiouri, inclusiv la ăla mare, național, muzică românească de parc-ar fi în ilegalitate. Spun prostii, asta e! N-o să vină niciodată peștisorul de aur, artiștii români vor fi în continuare extrem de puțin difuzați, vor rămâne cu buza umflată și cu dorințele, câte-or fi ele, nespuse și, mai ales, neîndeplinite!

Teatrul „Maria Filotti”, 1975…

Ce rol a jucat colaborarea permanentă la spectacole de teatru în cariera dvs. de muzician? Ce laturi a scos la lumină? Ce schimbări a adus, de-a lungul timpului?

Un rol foarte important. Am început ucenicia la Brăila, în Teatrul „Maria Filotti” în 1972, cu un an înainte de-a debuta pe scenă în calitate de compozitor și interpret al propriilor mele cântece. Am fost angajat în 4 teatre (la Braila, 1974-1975, la Teatrul Mic, 1979-1990, la Teatrul Excelsior 1990-2001, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, 2001-2008), am colaborat cu 44 de alte teatre, am lucrat cu 61 de regizori și am semnat până în prezent muzica la 116 spectacole. Am făcut această statistică, nu pentru a mă înfoia în pene, ci pentru a vă spune că din toate aceste colaborări am învățat o sumedenie de lucruri ce aveau să mă ajute enorm în munca de muzician pe scenă. Respectul pentru breaslă, disciplina de lucru, elemente de scenotehnică, importanța echipei artistice, atât a celei realizatoare, creatoare, cât și a celei executante, sunt doar câteva din multele lucruri învățate în teatru…

Producțiile au ajuns la niște costuri aberante, din cauza economiei de piață prost înțelese, subvențiile scad de la an la an, numărul de absolvenți de institute de artă a ajuns la cifre inimaginabile, la care aș adăuga și dezinteresul manifestat de clasa politică românească pentru artă și cultură. Păcat, trăim o realitate foarte tristă…

Trebuie să recunoaștem că spectacolele pentru care se face muzică de autor sunt încă puține la noi. De ce?

Acum, de câțiva ani, pentru că înainte de ’90 nu era așa. Răspunsul cred că se află în degringolada economică ce a pus stăpânire pe toată mișcarea artistică, nu numai în teatru. Producțiile au ajuns la niște costuri aberante, din cauza economiei de piață prost înțelese, subvențiile scad de la an la an, numărul de absolvenți de institute de artă a ajuns la cifre inimaginabile, la care aș adăuga și dezinteresul manifestat de clasa politică românească pentru artă și cultură. Păcat, trăim o realitate foarte tristă…

La premiera cu „Mitică Popescu”…

Dacă ar fi alegeți numai trei spectacole pentru care ați compus muzica, trei spectacole care să vă reprezinte într-un dicționar, să zicem, care ar fi ele și de ce?

Mi-e greu, pentru că pe toate le iubesc, sunt ca și copiii mei. OK, hai să încerc. Mă fac spartan și spun: „Nevestele vesele din Windsor”, montarea lui Tocilescu din 1979 de la Piatra Neamț; „Mitică Popescu”, musicalul de la Teatrul Mic din 1984; „Chira Chiralina”, spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu, Brăila,1996. Zău că mai sunt câteva foarte bune….

Uneori mă încearcă dorul sau nostalgia după ceva ce teatrul românesc a avut odată și, între timp, s-a pierdut. Au dispărut artiștii cultivați, educați, frumoși atât în interior, cât și pe dinafară; a dispărut respectul pentru valori, rar mai întâlnești spectacole de teatru care să miroasă a artă pură și, culmea, nu se chemau „proiecte” și nici nu căutau senzaționalul prin orice fel de mijloace. Mi-e dor de artiști frumoși, m-am săturat de fețe interesante; au dispărut profesorii valoroși de artă teatrală; au dispărut criticii de care tremurau actorii când aflau că sunt în sală și, nu în ultimul rând, dramaturgia contemporană e destul de superficială, lipsită de substanță, fără sclipire.

Fără îndoială, doar respirați aerul din teatrul românesc de peste patruzeci de ani. Vă e dor de ceva ce a dispărut? Dar de ceva ce teatrul n-a avut niciodată?

Chestia asta cu „ceva ce n-a avut niciodată” mi-e greu s-o judec, sunt prea mic pentru a emite considerații atât de mari, dar, recunosc, uneori mă încearcă dorul sau nostalgia după ceva ce teatrul românesc a avut odată și, între timp, s-a pierdut. Au dispărut artiștii cultivați, educați, frumoși atât în interior, cât și pe dinafară; a dispărut respectul pentru valori, rar mai întâlnești spectacole de teatru care să miroasă a artă pură și, culmea, nu se chemau „proiecte” și nici nu căutau senzaționalul prin orice fel de mijloace. Mi-e dor de artiști frumoși, m-am săturat de fețe interesante; au dispărut profesorii valoroși de artă teatrală; au dispărut criticii de care tremurau actorii când aflau că sunt în sală și, nu în ultimul rând, dramaturgia contemporană e destul de superficială, lipsită de substanță, fără sclipire.

Aș insista asupra unui subiect foarte important pentru mișcarea teatrală: critica. Personal, duc dorul unor critici serioși, profesioniști, avizați, independenți, neafiliați vreunei găști. Of-ul ăsta pe care-l am e valabil și pentru mișcarea muzicală. Fără o critică pertinentă, dură, argumentată, constructivă, mai putem oare vorbi de motivație, competiție, depășire de sine? Din motive absolut personale asupra cărora nu vreau să insist, în 2007 m-am înscris la Teatrologie, la UNATC, facultate pe care am terminat-o în 2010. Am fost un student conștiincios, am făcut la zi, n-am chiulit, ba chiar am avut și bursă. Chiar am luat-o în serios. Ei bine, în 3 ani de cursuri, repet, la Teatrologie, n-am auzit să se pomenească macar odată numele lui Valentin Silvestru!… N-am să povestesc eu acum cine-a fost Valentin Silvestru, dar pot spune că a fost unul dintre cei mai mari critici de teatru pe care i-a avut țara asta, iar domnului Silvestru îi datorăm mișcarea de festivaluri de teatru din România. Dânsul este cel care a făcut primul Festival de teatru, cel de la Bacău, apoi altele și altele…

Revenind la cariera de muzician, ce plăceri v-a refuzat ea și ce suferințe v-a adus?

Nici vorbă de suferințe. Nici în teatru, nici în muzică, pentru că de la un moment dat drumurile mele s-au întâlnit, și-au dat mâna în cariera mea, au mers umăr la umăr, am avut parte numai și numai de bucurii, satisfacții și împliniri. Iar peste toate astea, am avut uriașa șansă de-a fi întâlnit și cunoscut oameni, artiști, valori, de la care am avut doar de învățat. După părerea mea, aceste întâlniri sunt cele mai importante în viață.

Pentru mine, trecutul, mai exact ce am făcut, cu bune și rele, cu suișuri și coborâșuri, înseamnă un foarte bun catalizator pentru prezent și mai ales pentru viitor. Îmi place să trăiesc astăzi, să ard, să creez, să muncesc, atâta vreme cât exist și mi se dă credit. Urăsc să trăiesc din, prin și în trecut!

Vă mai amintiți cum a fost la spectacolul cu care ați debutat?

Vag. E mult de-atunci. Prima muzică de teatru am facut-o în 1972 pentru spectacolul „Furtuna” de Ostrovski, în regia lui Constantin Dinulescu la Brăila. Îmi amintesc că făcusem cântece, coruri, cântam la acordeon, iar în rolul principal feminin era Catrinel Dumitrescu…

În 2010, la UNATC, la sfârșitul facultății…

Nostalgia vă trage înapoi sau vă împinge înainte?

Pentru mine, trecutul, mai exact ce am făcut, cu bune și rele, cu suișuri și coborâșuri, înseamnă un foarte bun catalizator pentru prezent și mai ales pentru viitor. Îmi place să trăiesc astăzi, să ard, să creez, să muncesc, atâta vreme cât exist și mi se dă credit. Urăsc să trăiesc din, prin și în trecut!

Ce n-ați experimentat până acum în materie de muzică și teatru?

Cred că o groază de lucruri, dar nu disper!

Foto: Arhiva personală Nicu Alifantis