Niko Nitai: Esențialul în meseria noastră este să ai curajul să-ți spargi capul

nico nitai deschidereNiko Nitai s-a născut în București, în anul 1931. Este actor, regizor de teatru și dramaturg, și locuiește în Israel, la Tel Aviv, unde este întemeietorul Teatrului „Karov”. Este cunoscut în toată lumea pentru piesa-monolog „Căderea” după Albert Camus, pe care o joacă încontinuu începând din anul 1975, motiv pentru care a intrat în Cartea Recordurilor. A emigrat din România în 1961, după ce a făcut școala de teatru la București, iar în Israel, după o bogată activitate în teatrele consacrate, la începutul anilor ’80, a ales independența și s-a lansat în lumea „fringe”. În 1982 a întemeiat la Jaffa Teatrul „Hasimtá”, pe care l-a condus vreme de 18 ani. În anul 2001 a înfiinţat trupa teatrului „fringe” „Karov”, care a funcţionat în clădirea Merkazim din Tel Aviv, până când a fost distrusă de un incendiu. Focul a mistuit manuscrise, costume, decoruri şi numeroase arhive ale lui Nitai. Teatrul a fost redeschis în anul 2004 în noul său sediu din Noua Autogară centrală a Tel Avivului. Niko Nitai a fost invitat la București, la Festivalul Internațional de Teatru Undercloud, cu celebrul spectacol „Căderea”, pe care, după șase ani, l-a jucat în limba română, în sala de la Muzeul Țăranului Român.

V-ați născut în România în urmă cu… aproape 84 de ani. Cât de des reveniți?

Vin de fiecare dată când sunt chemat. Anul trecut, de exemplu, am venit pentru Zilele Mihail Sebastian și probabil că voi reveni și anul ăsta, la sfârșitul lui octombrie. Mă leagă amintiri speciale de Sebastian, care mi-a fost profesor un an, la începutul liceului. În perioada aia, prin 1943-1944, n-avea voie să profeseze ca avocat, fusese scos de la Fundațiile Regale, și atunci a fost profesor de liceu. Era un om de o delicatețe extraordinară, dar eu pe atunci încă nu știam cât e de mare ca scriitor. După aceea, crescând, am început să descopăr. M-a influențat foarte tare și în bine, și în rău, pentru că am devenit foarte sentimental din cauza lui. Miroiu cu cerul lui și cu stelele lui m-a condus mult timp.

Să ne întoarcem în copilăria dvs. Cum arăta Bucureștiul atunci?

În anii ’30? Era o altă lume. Îmi amintesc tot, am o memorie infernală, nu pot să șterg amintiri. Eu m-am născut în Crângași, am emigrat în 1961, și, când am revenit prima dată în România, în 2001, am văzut că s-a cam schimbat lumea cu totul. Nu mai exista nimic acolo. Nu mai exista nici casa, nimic din locurile unde am stat când eram copil. Și nu mai era nimic nici pe Vultur, unde am locuit înainte de a pleca. Eu stăteam la 121 și, de la nr. 90, Ceaușescu a ras tot. Așa că n-am mai găsit niciun fel de casă. Doar Cișmigiul a rămas. Cișmigiul e una din amintirile mele cele mai frumoase, toate primele mele dragoste se petreceau în Cișmigiu, pentru că n-aveam bani să mergem la cofetăria de la Scala… Cișmigiul a rămas pentru mine unul din punctele esențiale ale Bucureștiului. Și totdeauna când vin în București merg în Cișmigiu.

Eu m-am născut în Crângași, am emigrat în 1961, și, când am revenit prima dată în România, în 2001, am văzut că s-a cam schimbat lumea cu totul. Nu mai exista nimic acolo. Nu mai exista nici casa, nimic din locurile unde am stat când eram copil.

Prima dvs. amintire, din Bucureștiul dinainte de război, care este?

Aveam, cred, vreo doi ani și ceva și îmi plăcea tot timpul să arăt că sunt mai mare. În colțul străzii unde locuiam noi era o băcănie și, de câte ori mergeam acolo, luam o pâine de pe raftul de jos, unde ajungeam eu. Într-o zi m-a căutat mama și nu m-a găsit. Eu mă dusesem peste drum la băcănie. Am luat o pâine și am venit cu ea acasă… Asta e prima mea amintire.

Cum a fost în perioada războiului?

A fost cumplit, dar eu am moștenit de la mama și de la tata această fire optimistă, care tot timpul mă ține cu câțiva pași mai sus decât realitatea. Asta nu e neapărat bine, dar, în orice caz, când ți-e rău, e o soluție. Noi eram foarte prigoniți, tata a fost luat la un club legionar, l-au luat acolo, l-au bătut și l-au aruncat… Pe urmă, tata în două zile a curățat totul. Casa, tot… Avea o prăvălie de articole de menaj. A vândut totul pentru nimic. Și am fugit la Galați. Când ne-am reîntors, după câteva luni, nu aveam unde să stăm, nu aveam bani, iar pe el l-au luat imediat la muncă obligatorie. Mama făcea fel de fel de improvizații ca să avem ce să mâncăm. El rămânea la muncă și eu cu mama stăteam la niște verișoare, le schimbam între ele. Când a fost rebeliunea eu eram exact la o verișoară de-a mamei, care stătea lângă malul Dâmboviței. Ne-am dus într-un adăpost. Era cumplit, dar eu trăiam într-o altă realitate. Și nici acum nu m-am vindecat prea mult de a trăi în nori. Eram mic, nu înțelegeam eu foarte multe, dar știu că mi-a părut tare rău de Teatrul Național. Eu mă duceam la Național de când aveam vreo zece ani. Mă duceam singur, iar casierița îmi dădea un loc la galerie și-mi mai dădea unul gratis, la un alt spectacol. Vedeam toate spectacolele…

nico nitai5De unde dragostea asta pentru teatru?

De la părinți. Mama, când avea vreo 16-17 ani, Iancovescu a vrut s-o facă actriță. Avea har, avea și umor. Iar tata era un spectator clasic, un admirator de profesie. Și din combinația asta a reieșit dragostea mea pentru teatru. Ei însă au rămas destul de surprinși când le-am spus că vreau să fac teatru și mi-au zis: „Du-te să faci ceva normal și pe urmă mai vezi tu!”. Mi-aduc aminte că într-o compunere, la școală, trebuia să scriu ce vreau să fiu când voi fi mare. Și em am zis că vreau să fiu ori doctor, ca să vindec corpurile oamenilor, ori artist, ca să vindec sufletele lor. Nu știu dacă le vindec, nu-l vindec nici pe-al meu suficient…

Ați fost la înmormântarea lui Mihail Sebastian?

Nu numai că am fost, dar am remușcări care persistă și acum. Profesorii mei de la liceu mi-au cerut să spun câteva lucruri despre el la înmormântare. Și colegii m-au speriat, mi-au zis că sunt nebun, cum o să vorbesc eu acolo, de față cu toate personalitățile? Și n-am mai spus nimic… Și acum am remușcări. Am stat în ziua aia foarte aproape de mama lui… O cunoșteam, pentru că Sebastian mă invitase la masă la el într-o duminică și erau acolo și doamna, și Beate Fredanov, și am văzut toată atmosfera din casă, ironiile lui calde. La înmormântare nu s-a dat voie să se deschidă sicriul, pentru că fusese desfigurat de accident. Doamna, mama lui, plângea cumplit și cerea să se deschidă sicriul pentru că e cel mai iubit copil al ei… Și Beno, fratele lui Sebastian, era lângă ea. Din când în când se întorcea spre el și zicea: „Iartă-mă, Beno!” N-o să uit niciodată scena, era sfâșietoare.

Erați destul de mic, dar ați vorbit cu Mihail Sebastian despre teatru?

Mi-aduc aminte că m-am dus odată la Teatrul Barașeum și i-am spus că vreau să mă fac actor. Și mi-a zis: „Ce? Ești nebun?” Nu avea o prea mare admirație pentru actori. Cabotinismul îl deranja. Iar să fii actor și să nu fii cabotin e aproape imposibil. Să depășești cabotinismul e o fază foarte înaintată și înseamnă să-ți dai seama că ce iei din procesul de creație valorează mai mult decât ce iei din aplauze. Nu poți să anulezi aplauzele, dar mai important este acest proces de creație pe care-l iei și-l transmiți unor oameni străini, care devin prietenii tăi.

Ați făcut școala de teatru, erați actor în București. De ce ați plecat din România?

Am avut un șoc. Jucam în „Nota zero la purtare” și împărțeam același rol cu Iurie Darie. Într-o seară, era rândul meu să joc și a venit cineva de la minister și m-au schimbat. Nici lui Iurie Darie nu i-a plăcut, era un om de mare finețe. Și atunci am avut un impuls de revoltă și m-am dus și am depus actele. A fost așa, ca o intuiție. M-am simțit dintr-odată străin… Era o perioadă când antisemitismul a avut o ascensiune. Dar și în Israel m-am simțit străin o vreme. Însă pe urmă m-am căsătorit și am avut fetele, care pentru mine au fost o minune, am început să lucrez în teatru și m-a luat valul vieții.

În timpul războiului a fost cel mai rău. Dar niciodată n-am simțit că am o altă țară decât România. Eu nu aveam prea mulți prieteni evrei. M-am născut într-un cartier pur românesc, în Crângași, după aia am trecut în Giulești, unde era unchiul meu. Trăiam numai printre români. Toată copilăria mea e legată de români.

Când v-a atins cel mai rău antisemitismul?

În timpul războiului a fost cel mai rău. Dar niciodată n-am simțit că am o altă țară decât România. Eu nu aveam prea mulți prieteni evrei. M-am născut într-un cartier pur românesc, în Crângași, după aia am trecut în Giulești, unde era unchiul meu. Trăiam numai printre români. Toată copilăria mea e legată de români. Și am rămas până azi cu un grup de prieteni. Plecarea mea din România nu a fost ceva deliberat, a fost o idee de moment și așa a fost și spectacolul „Căderea”, care mi-a schimbat viața. Toate lucrurile importante din viața mea n-au fost planificate, au fost spontane.

nico nitai1Și cum s-a născut „Căderea”, despre care spuneți că v-a schimbat viața?

E o nebunie care durează de vreo 40 de ani… După ce am ajuns în Israel, am jucat la Teatrul Național, eram și actor, și regizor, dar începusem să mă cam sufoc. A fost exact în timpul războiului de Yom Kippur din 1973, care a zdruncinat întreaga populație. Și atunci am găsit întâmplător „Căderea” lui Camus. Și acum cred că atuul acestui spectacol este că textul pare scris de fiecare pentru momentul în care îl joc! Până atunci nu tradusesem în ebraică. Dar nu mi-a plăcut cum mi-au tradus-o alții și m-am apucat eu. Traducerea mi-a luat un an și jumătate și scriam întotdeauna cu creionul, ca să nu fie niciodată o versiune finală. Și când foaia se rupea de ștersături o schimbam. Această traducere m-a apropiat de text. Nici nu știam că vreau s-o joc, am crezut că vreau doar s-o regizez… Și încetul cu încetul am început să văd altfel. La început doar le-o citeam prietenilor, ca să văd cât de bine sună. Pe urmă am găsit această formulă în care transform publicul în interlocutor. Am crezut atunci că o să meargă 3-4 luni și am luat de la Teatrul Național o pelerină cu împrumut, pe trei luni. După două luni și jumătate mi s-a părut că o să meargă ceva mai mult și atunci am cumpărat pelerina cu 300 de lire, care era o sumă mare. Acea pelerină a ținut 21 de ani, până când mi-a ars teatrul și a ars și ea. Am luat o altă pelerină, mai elegantă, de la Operă. Și aia mi s-a furat aici, la Timișoara… De atunci nu mai dau voie nimănui să-mi strângă lucrurile după spectacol. Pelerina asta pe care o am acum e făcută din materialul din care se face cortina.

De ce așa de importantă pelerina asta?

Pentru că mă scoate din viața de toate zilele. În momentul în care pun pelerina mă simt avocatul nobililor din textul lui Camus… El spune acolo: „Tot sufletul meu ieșea din mânecile mele”. Eu sunt foarte pedant în legătură cu costumele, pentru că în teatru haina face omul, într-adevăr. Actorul, în momentul în care e îmbrăcat în mod just și autentic, devine altcineva.

Ce vă interesează cel mai mult atunci când sunteți pe scenă? Care e miza? Care e scopul?

Miza e să trec dincolo, să traversez acest prag care nu-ți este permis în viață. Vreau să trec într-o altă realitate, care e vis. Și să pot și să mă reîntorc la viață, că, dacă rămâi acolo, ești nebun. Noi suntem doar pe jumătate nebuni…

După ce ați ajuns în Israel, ați jucat în teatre consacrate. De ce ați lăsat totul baltă și v-ați apucat să faceți teatru independent?

Teatrul oficial are un alt ritm. Când e un mare succes, se joacă aproape zilnic, iar în Israel se merge cu spectacolul și în alte orașe. Și mi-am dat seama într-o bună zi că eu devin mecanic și mi-am spus că nu vreau asta. Mă sufocam. Aveam acest privilegiu că spectacolul „Căderea” a reușit mai mult decât puteam visa și au fost mulți oameni care m-au îndemnat să merg în această nebunie. O nebunie care acum a devenit o parte din viața mea. Nu mai pot renunța la ea și uneori mă enervează că tot ce am făcut pe lângă aproape că nu contează. Toți îmi spun: „Te-am văzut în Căderea”… Dar mi-a transformat viața. Barba asta pe care o vedeți nu e doar o barbă… Mi-am lăsat-o la început pentru că mă gândeam că avocatul pe care-l joc acolo e un om care se neglijează. În timp, a devenit un simbol comercial…

Barba asta pe care o vedeți nu e doar o barbă… Mi-am lăsat-o la început pentru că mă gândeam că avocatul pe care-l joc acolo e un om care se neglijează. În timp, a devenit un simbol comercial…

nico nitai4Zona asta de teatru independent cum e în Israel?

E foarte grea. Am avut norocul că familia mea m-a susținut, însă dacă alegi această independență nu din lipsă de alternativă, ci pentru că tu crezi cu adevărat în ea, până la urmă eu cred că vei reuși.

Acum aveți un teatru, în autogara din Tel Aviv…

Înainte am avut un alt spațiu, o fostă fabrică, dar a ars. Focul merge după mine tot timpul. Am fost sinistrați când eram copil și mi-amintesc focul, mi-amintesc cum am plecat cu niște boccele, că nici valize n-aveam. Pe urmă, când eram actor la Teatrul Tineretului, pe Sărindar, a ars… Am început „Căderea”, într-un cafe-teatru. Într-o seară a ars… Focul a ajuns până la gorilă (gorila e un element din decor, n.red.) și acolo s-a oprit. Și acum, ultimul meu teatru a ars complet. La subsol era o magazie de cauciucuri și de-acolo a pornit focul. Am văzut în fața ochilor cum urcă flăcările și înghit tot și clădirea se prăbușește ca un castel de cărți. O să vedeți în spectacol bascul pe care-l poartă gorila. E al lui tata care era acolo…

Nu-i ușor să trăiești așa ceva…

Am suferit cumplit. Făcusem acolo un fel de dosar public al teatrului fringe și aveam acte, afișe, costume, manuscruise, erau afișe de la Théâtre du Soleil care au ars și care nu mai există nicăieri, erau unicate pe care mi le dăduseră mie. Pe urmă mi s-au oferit câteva spații și am ales autogara din Tel Aviv, unde e acum teatrul meu.

Focul merge după mine tot timpul. Am fost sinistrați când eram copil și mi-amintesc focul, mi-amintesc cum am plecat cu niște boccele, că nici valize n-aveam. Pe urmă, când eram actor la Teatrul Tineretului, pe Sărindar, a ars… Am început „Căderea”, într-un cafe-teatru. Într-o seară a ars… Și acum, ultimul meu teatru a ars complet. La subsol era o magazie de cauciucuri și de-acolo a pornit focul. Am văzut în fața ochilor cum urcă flăcările și înghit tot și clădirea se prăbușește ca un castel de cărți.

Și vine publicul acolo?

Vine și mai mult, și mai puțin… E foarte importantă reclama. Asta e problema noastră, de fapt. De exemplu, directorul Teatrului Cameri a spus odată că el alocă 60 la sută pentru reclamă și 40 la sută pentru producție. Noi nu ne putem compara cu asta. La mine, agenții de presă sunt publicul. Mai ales tinerii. Dar oamenii mai au și idei preconcepute.

În Israel e o lume complicată, e o zonă cu conflicte puternice. Cât e de periculos?

E periculos pentru că se continuă un război, care ar trebui să se termine. Dar Tel Aviv e un centru foarte occidental și liber. E complet diferit de Ierusalim.

nico nitai3Care sunt locurile pe care le iubiți cel mai mult în Israel?

Marea! Și eu, și Camus iubim marea. El spunea că nu-i invidiază pe oamenii bogați, pentru că lucrurile cele mai importante din viața lui le-a avut gratis: soarele și marea. Îmi place și Ierusalimul, îmi plac chibuțurile, care sunt niște fenomene extraordinare. Iar la Tel Aviv iubesc faptul că marea e atât de aproape. Nu pot concepe să nu pot trăi pe malul mării. Nu știu dacă alte lucruri le-am împlinit în viață, dar asta am reușit: trăiesc pe malul mării. Fără să fiu pescar sau navigator. Îmi place să înot. De câteva ori m-a luat curentul, dar mi-am spus că marea e prietenul meu și n-o să mă abandoneze. Pentru mine, marea e o purificare.

Jucați teatru de o viață. De ce faceți teatru?

Am niște balasturi care trebuie scoase. Fac teatru nu ca să cuceresc publicul, asta e un lucru secundar, fac teatru pentru că, altfel, m-aș sufoca. Eu le spun actorilor mei: „Dacă n-aveți aceste balasturi, mai bine vă lăsați de teatru”. Dacă faci teatru pentru bani sau pentru glorie, e foarte greu să reușești. În schimb, dacă ai acest „balast”, până la urmă vei reuși. Pentru că esențialul e să poți să-i contaminezi pe ceilalți cu propriile tale fantasme.

Fac teatru nu ca să cuceresc publicul, asta e un lucru secundar, fac teatru pentru că, altfel, m-aș sufoca. Dacă faci teatru pentru bani sau pentru glorie, e foarte greu să reușești. În schimb, dacă ai acest „balast”, până la urmă vei reuși. Pentru că esențialul e să poți să-i contaminezi pe ceilalți cu propriile tale fantasme.

Care e scopul teatrului independent?

Să-i învețe pe oameni să aibă curaj să viseze. Teatrul ne permite să mergem pe nori… și pe mare. Și asta este un privilegiu. Te poți simți aristocrat și eu cred că cei care sunt în fringe sunt aristocrați adevărați ai teatrului. Pentru că ei n-au nevoie de afirmare. Ei sunt niște prinți. Or, prinț nu devii, te naști… Esențialul în meseria noastră este să ai curajul să-ți spargi capul.

Care e țara dvs? Israel sau România?

Amândouă și niciuna. Pentru că artistul nu este acasă niciodată. Teatrul este țara mea.

Fotografii Cătălina Flămânzeanu și Mihaela Petre

Print

Un Comentariu

  1. Marius 02/09/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.