Nikolai Kolyada este actor, regizor şi profesor de dramaturgie la Academia de Teatru din Ekaterinburg. Spectacolul său „Hamlet“, a doua montare după Shakespeare pe care a realizat-o în cariera de regizor, începută acum aproape douăzeci de ani, a avut o reprezentaţie la Bucureşti, în cadrul ediţiei din 2012 a Festivalului Internaţional Shakespeare. Creaţie în care grotescul atinge cote înalte, iar actorii joacă în spiritul unei comedii cu tuşe absurde, şi acest „Hamlet“ rusesc arată că Shakespeare este o planetă pe care fiecare creator o cucereşte altfel. Sau, mai bine, spus, în care fiecare ajunge pe alt drum. Pe propria cale a ajuns şi compania teatrală înfiinţată şi condusă de Nikolai Kolyada.
După o conferinţă de presă în care a povestit cu umor şi cu un firesc ce nu se întâlneşte des la regizorii de teatru despre cum a montat „Hamlet”, despre obiectele fizice care-l inspiră, despre originea iraţională a operei teatrale şi despre intuiţie, capacite inexplicabilă, vitală în lumea artei, dar şi despre critici care ştiu întotdeauna mai bine decât creatorii, Nikolai Kolyada şi-a găsit câteva minute pentru un scurt dialog.
Mi-aţi putea povesti, în câteva cuvinte, când aţi montat prima dată o piesă de Shakespeare şi cum a fost?
S-a întâmplat în anul 2000, când am pus în scenă „Romeo şi Julieta“. Apoi au urmat „Hamlet“, care a participat la festival, şi „Regele Lear“.
A fost o întâlnire târzie?
Nu. Am început să fac regie abia în 1993. Nu aveam un teatru al meu. Lucram la Ekaterinburg, în Teatrul Academic de Dramă, scriam piese şi eram regizor angajat. În zece ani am montat acolo zece spectacole, după piesele mele şi după un text al unui student de-al meu. În anul 2000, înainte de a părăsi această instituţie de stat pentru a-mi crea propriul teatru, am hotărât să montez „Romeo şi Julieta“ şi asta numai de dragul a doi actori, titularii rolurilor principale, care mi-au părut extraordinar de talentaţi. Am simţit că ei trebuie să fie Romeo şi Julieta, fiind foarte diferiţie ca statură (el scund, ea înaltă) şi ca prezenţă fizică.
Povestea nu se întâmpla la Verona, ci la marginea oraşului Ekaterinburg, într-o provincie în care un băiat şi o fată se îndrăgostesc. Am vrut să spun o noutate despre iubire şi ţin minte că am repetat cu o enormă bucurie pentru spectacol. Am inventat o groază de lucruri împreună cu actorii… Mâncam bomboane tot timpul şi din ambalajul de hârtie făceam un fel de floricele. Aşa au ajuns în spectacol, legate cu o sârmuliţă, şi sfărşeau între scândurile din care este făcută podeaua scenei. Actorii umpleau toată scena cu ele, creând o imagine neaşteptată, splendidă, ca o poiană. Copilărie, dulce… Apoi scânduri, cuţite, personaje călcând în picioare aceste flori. Iată o imagine despre iubire, pe care poţi s-o distrugi în două secunde… Era un spectacol foarte emoţionant, despre care ştiţi deja că a câştigat Masca de Aur, cel mai important premiu din teatrul rusesc. Apoi au venit „Hamlet“ şi „Regele Lear“. Oricând este o bucurie să lucrezi textele shakespeariene.
De ce?
Shakespeare e ca o casă imensă, în care e loc pentru toată lumea, în care încap toţi oamenii de pe pământ – japonezi, români, toţi. În ea poţi face tragedie, comedie, dramă, dans, absolut tot ce vrei. Sper să mai montez şi alte piese de-ale lui.
Aţi venit la Bucureşti cu „Hamlet“, un spectacol… excentric, colorat, dinamic. De fapt, cine este prinţul Danemarcei, pentru dvs.?
În primul rând, Hamlet este un om viu, nu un prinţ. Avem în faţă un om viu al zilelor noastre, un om care merge pe stradă şi se întreabă de ce trăieşte.
Am înţeles că nu aveţi apetit pentru teorie, dar îndrăznesc să vă pun o întrebare apropiată de teorie: Ce înseamnă un spectacol bun?
Un spectacol viu, care mă emoţionează şi mă tulbură. Un spectacol care să nu mă adoarmă în sală şi să mă facă să privesc cu uimire. Din păcate, oameni cu adevărat talentaţi sunt puţini pe lumea asta. Iar cei lipsiţi de talent sunt nenumăraţi. Avem o vorbă în Rusia: Talentele trebuie ajutate, căci cei fără talent vor ajunge sus oricum. Aştept cu nerăbdare să văd „Romeo şi Julieta“, spectacolul lui Korsunovas, care se joacă deseară aici, la Bucureşti.
Pe scurt, în ce etapă a destinului dvs. artistic vă aflaţi acum? Cum vă vedeţi propriul viitor?
Nu ştiu. Deocamdată sunt sănătos, doresc să scriu multe piese şi să fac multe spectacole, să învăţ mulţi studenţi să facă ceva pentru teatru. Nu mă simt un înţelept bătrăn, ci doar un om în putere, care vrea să facă o groază de lucruri.
Aţi vorbit la conferinţă despre dramaturgii din Rusia de azi, pe care îi cunoaşteţi îndeaproape. Cum arată creaţia lor, în câteva cuvinte?
Există o mulţime de piese scrise cu talent. De zece ani coordonez un concurs de dramaturgie, Eurasia, şi în fiecare an primim cam 500-600 de piese din toată lumea, creaţii ale unor oameni care scriu în limba rusă. Concursul face parte din festivalul organizat la teatrul meu şi intitulat Kolyada Plays. Câştigătorul primeşte un premiu financiar substanţial, piesele învingătoare pot fi citite pe website-ul teatrului. Simţi că-ţi explodează creierul când citeşti 500-600 de piese din care trebuie să alegi trei-patru…
Există talente în dramaturgia de azi, dar puţine. Multora li se pare un drum foarte uşor spre câştigul financiar. Dacă scrii poezie, proză, critică, n-ai acces la bani uşor. Dacă scrii o piesă în teatru, imediat primeşti un onorariu şi 8% sau 10% dintr-un anumit contract. Iar unora li se pare floare la ureche să scrie o piesă. Şi toată lumea scrie! Dar dramaturgia autentică este, de fapt, o profesie foarte rară.
Print