Nimicnicia și absurdul vieții, de Omar Khayyam

Ivirea mea n-aduse niciun adaos lumii,

Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea.

Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:

Ce sens avu venirea? Și-acum – ce sens plecarea?

 

Un joc ce se repetă e viaţa – şi tu ştii:

Câştigul e durere şi moartea fără nume.

Ferice de copilul sfârşit în prima zi,

Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.

 

Spun unii că există un Creator, şi zic

Că pentru a distruge, fiinţe a creat.

Fiindcă sunt urâte? Dar cine-i vinovat?

Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

 

Credinţă şi-ndoială, eroare şi-adevăr,

Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale.

Opacă sau bogată în irizări de cer,

Această boabă-i chipul şi tâlcul vieţii tale.

 

Când am să plec din lume n-au să mai fie flori,

Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine.

Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări şi zori.

Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ţine.

 

Un punct pierdut e lumea în haosul imens

Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.

Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis,

Zădarnic este gândul, iar existenţa – vis.

 

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă.

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă

Şi apoi ea în cutia neantului ne-aruncă.

 

Tu ai să pleci spre ziuă sau poate chiar diseară.

E timpul să bei vinul cu sufletul uşure.

Tu te compari, nebune, cu o comoară rară

Şi crezi că hoţii-aşteaptă cadavrul – să ţi-l fure?

 

Toți cei care plecară au adormit pe rând

În pulberea săracă a vanităţii lor.

Să bem, şi-ascultă-aicea amarul adevăr:

Tot ce-a spus fiecare, o, Saki, a fost vânt.

 

Durere şi mâhnire în lumea nesfârşită,

Cu mii de taine plină – alt lucru n-am găsit.

Ai vrut mai mult să afli, o, inimă-ostenită,

Dar astăzi, la plecare, nu ştim de ce-am venit.

 

Se-ntunecă. Mesenii extenuaţi de viaţă

Au adormit. În umbră, priviţi ce palizi sunt!

Întinşi şi reci! Tot astfel vor fi şi în mormânt.

N-aduceți lampa! Morții nu mai au dimineață.

 

Vreau beat să fiu într-una şi-aş vrea să dorm mereu.

Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău.

Durerea, bucuri – la fel sunt pentru mine.

Căci zâmbetu-i solia tristeţii care vine.

 

Tu eşti, bătrână lume, palatul trist în care

Aleargă nopţi şi zile, spre moarte galopând.

Şi unde şahi de-a rândul visară fiecare

Mărire sau iubire – şi s-au trezit plângând.

 

Mă-ntreb: ce-mi aparţine cu-adevărat? Ce rost

Avui, când fără urmă am să mă pierd în moarte?

Un scurt incendiu-i viaţa. Văpăi de toţi uitate,

Cenuşă spulberată-n vânt: un om a fost.

 

N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege.

Şi chiar dacă-aş fi liber, spuneţi-mi, unde-aş merge?

Să nu te naşti mai bine-i. Dar cum să evităm?

…Acum însă că suntem – de ce să mai plecăm?

 

Beţivule, imensă urnă, eu nu ştiu cin’ te-a modelat.

Ştiu doar că poţi-ncape-n trei vedre şi ştiu c-ai să te sfarmi curând.

Mult timp am să mă-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,

De ce-ai fost fericit şi-acuma – de ce eşti doar pământ?

 

Prisos de strălucire eu lumii n-am adus.

Tot ce mă înconjoară – de mine-i mai presus.

Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat:

De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?

 

Prietenii mei unde-s? Călcatu-i-a-n picioare

Ne-ndurătoarea moarte? Dar noaptea mi se pare

Că-i mai aud cum cântă prin parcul adormit.

– Sunt morţi, ori poate numai sunt beţi de-a fi trăit?

 

Cu toate că-s frumoasă şi am parfum de lotuşi,

Deşi am ca laleaua obraz catifelat

Şi svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuşi,

Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?