Noaptea trece, furtuna rămâne. De ce moare Spiridon?

3stars

01 o noapte furtunoasaLuni seara. TVR2. Teatru tv. Motiv de bucurie şi nostalgie în plan personal. Motiv de curiozitate profesională. Entuziasm şi solidaritate de breaslă. În sfârşit, se filmează din nou spectacole de teatru în platourile TVR. Anticipaţia a fost mare, iar speranţele puse în acest proiect, direct proporţionale cu optimismul unui început de drum; actori consacraţi împreună cu tineri dornici de a afirmare, texte celebre şi drumul cel mai scurt către spectatorii cei mulţi. În trecut, televiziunea şi filmul te făceau vedetă. Nimic nu s-a schimbat. Notorietatea se lasă mult aşteptată pe scândura scenei. Minutul de aur, în schimb…

Şi începe spectacolul – „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale în regia lui Mihai Manolescu. Piesă intrată în patrimoniul naţional. Miză mare. Mai ales când iubitorii de teatru cu siguranţă nu pot uita montările de la televiziune din 1984, cu Octavian Cotescu în rol principal, şi cea din 1943, care i-a adus consacrarea junelui interpret al lui Rică Venturiano – nimeni altul decât Radu Beligan. Distribuţia de acum se sprijină pe experienţa şi carisma lui Florin Zamfirescu (Jupân Dumitrache) pe de-o parte şi priza la public combinată cu talentul organic al lui Marius Manole (Rică Venturiano). Socoteala din târg, însă, a înclinat mult balanţa şi a făcut ca tot greul să cadă pe umerii seniorului – un profesionist desăvârşit. Întâlnirea dintre personajul lui Caragiale şi Florin Zamfirescu a fost una fericită. Sunt sigură că a fost un motiv de bucurie să zappezi şi să îl descoperi pe el în acest rol; poate că acesta e şi motivul pentru care zapparea a luat sfârşit. În ciuda machiajului gros şi inutil, care l-a îmbătrânit cu câţiva ani buni, Jupân Dumitrache a avut nu doar „onoare de familist”, ci şi umor. Aşa octogenar, cum nu înţeleg de ce l-a vrut regizorul, undeva între încăpăţânarea şi fixaţiile vârstnicului şi verticalitatea și asprimea omului de bine, a avut nerv, domnule. Onoare. Şi nu neapărat de familist. Onoarea personajului bine interpretat. Acelaşi sentiment de rol împlinit şi asumat cu profesionalism, la care se adaugă nota de carismă personală îl dau şi Vlad Zamfirescu (Chiriac) şi Sorin Şaguna (Spiridon).

03 o noapte furtunoasaDar veştile bune se termină brusc. Restul personajelor par pierdute printre indicaţii regizorale ambigue, acţiuni fizice puse cu mâna şi impresii pesonale despre Caragiale. Veta, soţia acestui jupân mai bătrân decât îl prevede textul, este, la rândul ei, mai tânără decât o prevede evidenţa – Ioana Anastasia Anton i-ar putea fi lejer nepoată acestuia. Comicul de situaţie dorit este supralicitat, încât justificarea adulterului prin diferenţa de vârstă e un adaos inutil. Caragiale, când a scris el cum a scris, a dat suficientă carne personajelor sale, încât să mă amuz copios că Veta cea ferecată de căpcăunul de „Titircă inimă rea” îl înşală chiar cu „cerberul credincios”. Trecerile de la melancole la nebunie există pentru că aşa scrie în text, indiferenţa şi flirtul sunt jucate mai degrabă tehnic decât incluse într-un parcurs coerent, iar inocenţa şi fragilitatea impuse de prezenţa Ioanei Anastasia Anton nu au nimic în comun cu cheia de interpretare.

Ştefana Samfira este Ziţa. Poate prea îndârjită şi prea puţin îndăgostită. Mereu arţăgoasă, mai deloc caldă şi niciodată alintată sau capricioasă. E dintr-o bucată neşlefuită şi nu îi pasă că e aşa. În total dezacord cu ţinutele voit kitsch şi glamour. Un personaj cu prea mult pitoresc adăugat şi cu prea puţine nuanţe. Totul e în plin şi parcă în grabă.

Rică Venturiano – Marius Manole. Match made in heaven am spus când am aflat. Şi totuşi nu. Au lipsit cam multe pentru ca Marius Manole să fie acel Rică. Din junele cu educaţiune, fâstâcit, neîndemânatic, cu alură de caricatură şi idealuri înalte, Rică s-a transformat în amantul pipernicit care se vrea mare fante de mahala. Fără poezie, fără candoare, laş, dar cu tupeu.

02 o noapte furtunoasaIar Nae Ipingescu a fost interpretat de Demeter András. Nu am putut să optez dacă personajul era uşor ameţit de alcool de început la sfârşit sau pur şi simplu suferea de un sindrom cu nume propriu. La prima difuzare am optat pentru prima variantă, iar la reluare pentru cea de-a doua. Ca sa fiu corectă până la capăt. Gros, cu o frazare atât de personală, încât sensul s-a pierdut undeva în iureşul de accente care însoţea mai toate cuvintele. Comic? Poate. Obositor? Cu siguranţă.

„O noapte furtunoasă” aproape că s-a transformat la final în „O tragedie accidentală”. Dacă am preferat să mă bucur de actori şi să nu pun prea tare la suflet acţiunile fizice aplicate precum zorzoanele de plastic şi nici fracturile de logică din scenografie (cum să cred că un om care iese pe o fereastră nu poate fi văzut de pe scările plasate exact lângă acea fereastră?) şi nici subtilităţile politice transformate în deget ostentativ care ne arată ce e bine şi ce e rău, există un „mic” amănunt de care mă tot împiedic. De ce moare Spiridon? Din greşeală. Bine-bine, dar întreb ca la examenul de regie de anul I. Dar de ce? Pentru ce? În ce scop? În învălmăşeală, se ascunde în dulap, e străpuns cu baioneta şi descoperit de Veta, Chiriac şi Nenea Nae. Bun. L-am omorât. Dar ce facem mai departe? Nimic. Îl vedem, ne mirăm preţ de câteva secunde şi apoi trecem mai departe, că doar aşa scrie în text. Şi totuşi: de ce? De mere.

O noapte furtunoasa -5- foto TVRMeritul acestui spectacol este acela că există. Se face, din nou, teatru tv. Iar asta e minunat. Dar mi-aş dori să văd spectacole contemporane de teatru tv. Montările au ceva cuminte, umil. Nu au curajul de a fi făcute în 2013. Seamănă prea mult cu înaintaşii lor. Sunt precum copiii crescuţi de bunici, în lipsa părinţilor. Aştept majoratul şi le doresc „să rupă uşa” şi să trăiască pe picioarele lor.

Print

4 Comentarii

  1. Ghita Tarcadau 07/01/2014
  2. suzieq 08/01/2014
  3. suzanaaaaaaa 11/01/2014
  4. bogdan 14/01/2014

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.