Luni seara. TVR2. Teatru tv. Motiv de bucurie şi nostalgie în plan personal. Motiv de curiozitate profesională. Entuziasm şi solidaritate de breaslă. În sfârşit, se filmează din nou spectacole de teatru în platourile TVR. Anticipaţia a fost mare, iar speranţele puse în acest proiect, direct proporţionale cu optimismul unui început de drum; actori consacraţi împreună cu tineri dornici de a afirmare, texte celebre şi drumul cel mai scurt către spectatorii cei mulţi. În trecut, televiziunea şi filmul te făceau vedetă. Nimic nu s-a schimbat. Notorietatea se lasă mult aşteptată pe scândura scenei. Minutul de aur, în schimb…
Şi începe spectacolul – „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale în regia lui Mihai Manolescu. Piesă intrată în patrimoniul naţional. Miză mare. Mai ales când iubitorii de teatru cu siguranţă nu pot uita montările de la televiziune din 1984, cu Octavian Cotescu în rol principal, şi cea din 1943, care i-a adus consacrarea junelui interpret al lui Rică Venturiano – nimeni altul decât Radu Beligan. Distribuţia de acum se sprijină pe experienţa şi carisma lui Florin Zamfirescu (Jupân Dumitrache) pe de-o parte şi priza la public combinată cu talentul organic al lui Marius Manole (Rică Venturiano). Socoteala din târg, însă, a înclinat mult balanţa şi a făcut ca tot greul să cadă pe umerii seniorului – un profesionist desăvârşit. Întâlnirea dintre personajul lui Caragiale şi Florin Zamfirescu a fost una fericită. Sunt sigură că a fost un motiv de bucurie să zappezi şi să îl descoperi pe el în acest rol; poate că acesta e şi motivul pentru care zapparea a luat sfârşit. În ciuda machiajului gros şi inutil, care l-a îmbătrânit cu câţiva ani buni, Jupân Dumitrache a avut nu doar „onoare de familist”, ci şi umor. Aşa octogenar, cum nu înţeleg de ce l-a vrut regizorul, undeva între încăpăţânarea şi fixaţiile vârstnicului şi verticalitatea și asprimea omului de bine, a avut nerv, domnule. Onoare. Şi nu neapărat de familist. Onoarea personajului bine interpretat. Acelaşi sentiment de rol împlinit şi asumat cu profesionalism, la care se adaugă nota de carismă personală îl dau şi Vlad Zamfirescu (Chiriac) şi Sorin Şaguna (Spiridon).
Dar veştile bune se termină brusc. Restul personajelor par pierdute printre indicaţii regizorale ambigue, acţiuni fizice puse cu mâna şi impresii pesonale despre Caragiale. Veta, soţia acestui jupân mai bătrân decât îl prevede textul, este, la rândul ei, mai tânără decât o prevede evidenţa – Ioana Anastasia Anton i-ar putea fi lejer nepoată acestuia. Comicul de situaţie dorit este supralicitat, încât justificarea adulterului prin diferenţa de vârstă e un adaos inutil. Caragiale, când a scris el cum a scris, a dat suficientă carne personajelor sale, încât să mă amuz copios că Veta cea ferecată de căpcăunul de „Titircă inimă rea” îl înşală chiar cu „cerberul credincios”. Trecerile de la melancole la nebunie există pentru că aşa scrie în text, indiferenţa şi flirtul sunt jucate mai degrabă tehnic decât incluse într-un parcurs coerent, iar inocenţa şi fragilitatea impuse de prezenţa Ioanei Anastasia Anton nu au nimic în comun cu cheia de interpretare.
Ştefana Samfira este Ziţa. Poate prea îndârjită şi prea puţin îndăgostită. Mereu arţăgoasă, mai deloc caldă şi niciodată alintată sau capricioasă. E dintr-o bucată neşlefuită şi nu îi pasă că e aşa. În total dezacord cu ţinutele voit kitsch şi glamour. Un personaj cu prea mult pitoresc adăugat şi cu prea puţine nuanţe. Totul e în plin şi parcă în grabă.
Rică Venturiano – Marius Manole. Match made in heaven am spus când am aflat. Şi totuşi nu. Au lipsit cam multe pentru ca Marius Manole să fie acel Rică. Din junele cu educaţiune, fâstâcit, neîndemânatic, cu alură de caricatură şi idealuri înalte, Rică s-a transformat în amantul pipernicit care se vrea mare fante de mahala. Fără poezie, fără candoare, laş, dar cu tupeu.
Iar Nae Ipingescu a fost interpretat de Demeter András. Nu am putut să optez dacă personajul era uşor ameţit de alcool de început la sfârşit sau pur şi simplu suferea de un sindrom cu nume propriu. La prima difuzare am optat pentru prima variantă, iar la reluare pentru cea de-a doua. Ca sa fiu corectă până la capăt. Gros, cu o frazare atât de personală, încât sensul s-a pierdut undeva în iureşul de accente care însoţea mai toate cuvintele. Comic? Poate. Obositor? Cu siguranţă.
„O noapte furtunoasă” aproape că s-a transformat la final în „O tragedie accidentală”. Dacă am preferat să mă bucur de actori şi să nu pun prea tare la suflet acţiunile fizice aplicate precum zorzoanele de plastic şi nici fracturile de logică din scenografie (cum să cred că un om care iese pe o fereastră nu poate fi văzut de pe scările plasate exact lângă acea fereastră?) şi nici subtilităţile politice transformate în deget ostentativ care ne arată ce e bine şi ce e rău, există un „mic” amănunt de care mă tot împiedic. De ce moare Spiridon? Din greşeală. Bine-bine, dar întreb ca la examenul de regie de anul I. Dar de ce? Pentru ce? În ce scop? În învălmăşeală, se ascunde în dulap, e străpuns cu baioneta şi descoperit de Veta, Chiriac şi Nenea Nae. Bun. L-am omorât. Dar ce facem mai departe? Nimic. Îl vedem, ne mirăm preţ de câteva secunde şi apoi trecem mai departe, că doar aşa scrie în text. Şi totuşi: de ce? De mere.
Meritul acestui spectacol este acela că există. Se face, din nou, teatru tv. Iar asta e minunat. Dar mi-aş dori să văd spectacole contemporane de teatru tv. Montările au ceva cuminte, umil. Nu au curajul de a fi făcute în 2013. Seamănă prea mult cu înaintaşii lor. Sunt precum copiii crescuţi de bunici, în lipsa părinţilor. Aştept majoratul şi le doresc „să rupă uşa” şi să trăiască pe picioarele lor.
Asteptam cu maxima curiozitate comentarii/cronici la propunerea(extrem de ofertanta si cu miza) a Teatrului TVR cu”Noaptea…”Cea a dlui.Murariu nu m-a convins si nici nu a atins pragul asteptarilor pe care expertiza dumisale mi-le creionase a priori…
In situatia in care”hermeneutica si antropologia spectacologica” a montarilor autohtone anterioare propunerii dlui .Manolescu(stimat profesor de regie si regizor aplicat)mentiona MOMENTE de referinta in istoria moderna a montarilor,asteptam ca oferta teatrului Tv sa incerce o propunere…pe masura!
Din fericire si spre bucuria personala am avut prilejul sa receptez peste 25 de montari ale NOPTII…, in ultimii 30 de ani , in teatrele din provincie,la scolile de teatru sau la cele din capitala.
Dintre toate,ultima este cea nu m-a captat cu nimic peste ceea ce incercam, acum 40 de ani, sa facem pe scena amfitetrului liceului in care probam CARAGIALE pentru colegi,profesori,parinti si rude…
Am retinut,cu mare placere,Jupanul lui Florin Zamfirescu(cu toate ca el ramare un Rica de memorie in propunerea lui Alexa Vissarion de la Giulesti) si ,partial,incercarea lui Marius Manole de a recompune un Rica 2013…
Apeciez,si nu prima oara,analiza critica a domisoarei Epingeac.Felicitari.
Astept de la producatorii Teatrului TV sa ne aduca pe micul ecran emulatia teatrului romanesc de ACUM.Merita efortul si cheltuielile…
Ce
ca reactie la articol..
moartea lui Spiridon e o propunere artistica care ingroasa gluma, daca putem spune asa, si arata cam de ce sunt in stare oamenii astia, din anturajul lui jupanul.. un personaj dealtfel foarte modern.. ei vor ascunde o crima accidentala, asa cum trec ascund si micile lor drame de familie..
MM nu face decat sa redea un Rica modern, pe care eu unul l-am crezut. nu inteleg orice nostalgie pentru un alt Rica, mai cum? faptul ca Veta e tanara, iar Zita nu e cocheta iarasi nu ma deranjeaza. in fond, foarte posibil.
eu altceva nu am inteles. de ce era capul lui Tutancamon pe pereti? ce a vrut sa sugereze? prostul gust? pai nu a fost descoperit anii ’20? Atunci de ce costumele pastreaza tipicul vechi?
Cand nu au regizor actorii se descurca cum pot. Nu cred ca teatru tv poate fi facut de angajati tvr mediocri. Daca nu reusim sa-i convingem pe marii regizori de teatru romani sa vina sa monteze la televiziune, atunci mai bine ar fi s-o lasam balta.
Domne, fără Demeter nu se mai poate? E slab în toate montările recente Hedda, Goana după fluturi, acum Noaptea…