Extrem de curajoasă decizia Teatrului „Regina Maria” din Oradea de a introduce în repertoriu spectacolul cu piesa Plaques &Tangles a scriitoarei britanice Nicola Wilson.
Titlul scrierii, excelent tradusă în limba română de actorul Ionuț Grama, s-ar traduce Noduri și plăci. Atâta doar că el face referire la o chestiune științifică ce ține de felul în care specialiștii în medicină, îndeosebi în specificul bolii Alzheimer, se raportează la natura, simptomatologia și la feluritele stadii ale maladiei. Pe urmă ceea ce în limba engleză poate să sune bine, în română nu reprezintă chiar întotdeauna un argument în favoarea atractivității unui spectacol de teatru. Drept care pentru afișul spectacolului de la teatrul orădean, acolo unde a avut loc premiera pe țară, s-a preferat titlul F.A.D. Din motive bine întemeiate, regizorul Horia Suru a luat decizia și de a schimba numele unor personaje. Însăși protagonista, numită de Nicola Wilson Megan, a fost rebotezată Vera.
Numai că nu în aceste detalii rezidă dificultatea piesei din 2015, cu premiera absolută la Royal Court, a lui Nicola Wilson. Mai întâi e vorba despre faptul că tema piesei este boala și nu o boală oarecare, ci teribila Alzheimer, una căreia doar când îi pronunți numele te ia cu fiori reci pe șira spinării. Una dintre cele mai cumplite de care omenirea a luat cunoștință în veacul al XX-lea și căreia, cel puțin deocamdată, nu i s-a identificat antidodul. Unde mai pui că este vorba despre o boală cu transmitere ereditară. Sunt, cred din ce în ce mai siguri pe ei specialiștii, cam 50% șanse ca această cumplită maladie să se transmită generației imediat următoare. De unde nu doar o teamă aproape permanentă a celor ce au avut în familie persoane diagnosticate cu Alzheimer, ci și un fel de ură cvasi-imposibil de reprimat față de tarele strămoșilor. Megan, redenumită, cum spuneam, în spectacolul de la Oradea, Vera, trăiește o astfel de tragedie, devenită mai apoi aceea a întregii sale familii. Și în ciuda încercării sale de a minimaliza primejdia, de a face un fel de bravadă, există o seamă de socoteli neîncheiate cu propria mamă, socoteli perpetuate dincolo de moartea acesteia, care sporesc caracterul și așa extrem de complex al personajului.
În al doilea rând, intră în discuție compoziția dramatică a piesei. Nu tocmai foarte la îndemână, nu din cale afară de prietenoasă. Sigur, la urma urmei scrierea seamănă cu un fel de foaie de observație, numai că nu este vorba despre ceva care se ordonează în conformitate cu o axă temporală clară. Nicola Wilson a conceput un fel de puzzle, ceva asemănător unui joc de lego. Acesta își află excelent reflexul vizual în scenografia imaginată de Cristian Marin care a mai colaborat cu Horia Suru la spectacolul Columbinus de la Teatrul Municipal din Baia Mare.
Acțiunea din F.A.D. începe cândva în anii 1990, odată cu întâlnirea întâmplătoare dintre Vera tânără (Georgia Căprărin) și un Nic cvasi-nonconformist la fel de tânăr (Eugen Neag) și se încheie prin anul 2013. În toți acești ani cei doi se căsătoresc, devin oameni maturi, Vera suferă modificări esențiale (o joacă Ioana Dragoș- Gajdó), Nic încearcă, la un moment dat pentru a putea face loviturilor vieții, să își conserve nonconformismul, să mimeze indiferența, capacitatea de a încasa totul direct în față (îl interpretează Richard Balint). Vera și Nic au doi copii, pe Dani (Yannick Becker), pe Lila (Calița Nantu), sunt în situația de a ajunge pe neașteptate bunici. Dani, la doar 17 ani, devine tată, are o fiică pe care mama ei, Gwen, hotărăște să o numească Lila în memoria celei care s-a sinucis recurgând la o supradoză, nemaisuportând ce se întâmplă. Și se întâmplă multe. Tot mai dureroasa degradare a mamei (sunt șapte faze ale bolii, iar Vera le parcurge pe toate), este completată de întâlnirile acesteia cu o doctoriță mai curând mondenă, rece și neimplicată (Corina Cernea), cu tot mai presantul asalt al imaginii mamei din ce în ce mai terorizante (Gabriela Codrea), cu întețirea asalturilor maladiei și a semnelor sale.
„Nodurilor și plăcilor” din titlul original al piesei lui Nicola Wilson regizorul Horia Suru le preferă succesiunea de noduri și catalize despre care vorbea odinioară Roland Barthes. Cumulului de fapte altminteri greu suportabile, jocurilor pe axa timpului le dau replica momentele de respiro, cântecele, dansurile, elementele cu funcții contrapunctice.
Regizorul exploatează inteligent disponibilitățile în domeniu ale întregii distribuții – de aici inserturile muzicale datorate lui Petre Ancuța pe care îl regăsim nu în ipostaza de actor, ci în aceea, din ce în ce mai familiară, de compozitor de muzică de scenă, de aici rolul orchestrei alăcătuite din Henrietta Varady (pian), Flaviu Seretoc (contrabas), Alexandru Seretoc (tobe), Georgiana Mircescu (flaut), de aici dansurile concepute de Arcadie Rusu, de aici numerele de step executate impecabil de foarte tinerii Yannick Becker și Calița Nantu. Cu toate acestea, impresia de monotonie, de desfășurare mult prea egală, cvasi-lineară nu a fost cu totul îndepărtată.
Fără doar și poate, spectacolul cu F.A.D. este înainte de toate un foarte dificil examen profesional pentru titulara rolului principal, Ioana Dragoș Gajdó. Misiunea actriței este dintre cele mai dificilă tocmai fiindcă trebuie să execute un slalom printre ani, printre etape. Să găsească nuanțe diferențiatoare. Să sublinieze relația cu totul specială cu prezența copleșitoare, inhibatoare, numai de ea văzută a mamei. Să aibă șfichiuri de cravașă și nu căderi în patetisme și trăirisme obositoare. Toate aceste sarcini au fost în bună parte îndeplinite de Ioana Dragoș Gajdó. Nu însă în totalitate. Cel mai deranjant fiind patetismul care s-a substituit pe alocuri replicilor nervoase ce trebuiau date atitudinilor superioare ale doctoriței ori ale mamei. Sunt însă și câteva scene în care actrița atinge performanța. Ca, de exemplu, în scena-cheie cu caracter explicativ în care lucrurile, în fine, se leagă, în scena dintre Vera și Nic în care femeia află adevărul și își dă seama câtă vinovăție poartă pentru moartea fiicei sale, în momentele din final când sunt puse în oglindă prima întâlnire și despărțirea definitivă.
Teatrul „Regina Maria” din Oradea
„F.A.D. – Noduri și plăci” de Nicola Wilson
Traducerea: Ionuț Grama
Regia artistică: Horia Suru
Scenografia: Cristian Marin
Coregrafia: Arcadie Rusu
Muzica originală: Petre Ancuța
Light design: Cristian Niculescu
Cu: Ioana Dragoș Gajdó, Georgia Căprărin, Richard Balint, Eugen Neag, Corina Cernea, Gabriela Codrea, Calița Nantu, Yannick Becker, Carina Bunea
Orchestra: Henrietta Varady (pian), Flavia Seretoc( contrabass) Alexandru Seretoc ( tobe), Georgiana Mircescu (flaut)
Data reprezentației: 13 martie 2018
Print