Nominalizările UNITER, în alb și negru

A trecut o săptămână de la anunțarea nominalizărilor la premiile UNITER și între timp, după ce tastaturile și spiritele s-au încins câteva zile, a început să se facă liniște. Da, premiile stârnesc încă multe discuții și dispute, da, li se acordă atenție – le acordă atenție și cei care spun an de an că nu-i interesează. Se întâmplă asta pentru că sunt singurele premii de acest gen. Pentru că nimeni nu le concurează. Până una alta, cât timp lucrurile sunt așa cum sunt, premiile UNITER vor stârni amărăciuni, invidii și reacții mai mult sau mai puțin dure.

Nu mi se pare și nu mi s-a părut niciodată cu adevărat cinstit să produci liste paralele, după încheierea nominalizărilor. Lumea noastră teatrală este în așa fel constituită, încât puțini critici ajung să vadă atât de multe spectacole în toată țara, încât să își permită cu adevărat să vină cu liste paralele. Și apoi, gusturile sunt gusturi, iar ele funcționează și în cazul (ca să nu spun mai ales în cazul…) în care trebuie să jurizezi, deci să fii imparțial și obiectiv. Iar formula juriului de nominalizări – care se constituie poate prea târziu, ar trebui să aibă un an la dispoziție, nu doar câteva luni, pentru că, astfel, automat ratează producții importante – este și ea defectuoasă pentru că trei oameni, cu personalități distincte se presupune, greu vor ajunge la un acord coerent și întotdeauna se vor face compromisuri de o parte sau alta, neștiute de publicul larg, care va comenta și va face liste paralele…

De-ar fi să pic și eu în această capcană – și am să-mi acord plăcerea –, am să repet și aici ceea ce am scris în „Evenimentul Zilei”, că „Îngeri în America” trebuia să se regăsească pe listă: regie, rol secundar masculin (George Ivașcu realizează unul dintre cele mai bune roluri din cariera lui), roluri principale. De asemenea, „Troienele” lui Andrei Șerban, montat, într-adevăr, la Opera Națională din Iași, cu cântăreți de operă, ar fi putut să obțină o „derogare” pentru regie, dacă în cazul spectacolului „D’ale noastre” s-a putut (motive se găsesc oricând), dat fiind faptul că e un eveniment extraordinar: „Trilogia antică” a însemnat un moment de cotitură în istoria teatrului românesc. Refacerea „Troienelor” la 20 de ani nu putea/ nu trebuia să treacă neobservată.

O interpretare extraordinară precum cea a lui Bogdan Zsolt, în „Domnișoara Iulia”, spectacolul regizat de Felix Alexa la Teatrul Maghiar din Cluj, putea fi „zărită” chiar dacă actorul a mai primit premii. La fel, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc în „Conu Leonida…”. La fel, Liliana Ghiță în „Cheek to Cheek” la Teatrul din Brăila, în regia Sandrei Popescu, ea însăși o posibilă candidată la debut cu acel spectacol.

Și, cu siguranță, aș putea continua. Dar nu despre liste paralele e vorba, pentru că ele sunt ușor de alcătuit și oricare dintre criticii care în ultimele zile au scris anti-nominalizări s-ar fi izbit de tot felul de ziduri și neputințe, dacă ar fi fost în juriu și ar fi trebuit să aleagă în situația și în condițiile date. Și nici măcar despre veșnica deplângere a fenomenului independent, care a devenit un leitmotiv, de multe ori pentru că dă bine să vorbim despre asta. Și da, sunt, fără îndoială, spectacole din teatrul independent pe lângă care s-a trecut și se trece. Da, Lia Bugnar, pentru ceea ce face în teatrul independent ar merita un premiu – fie el special sau nespecial – și multe nominalizări. Și ea nu e singura. Da, se preferă mega-producțiile, mai ales atunci când vine vorba de Cel mai bun spectacol. Dacă e bine sau rău, asta e o altă discuție și, din păcate, competiția e nedreaptă. Un spectacol precum „Călătoriile lui Gulliver”, cu un buget adevărat, e greu și cumva nedrept să intre în competiție cu „Șapte dintr-o lovitură” de la Café Godot. E suficient să le vezi pe amândouă și știi de ce. Fără ca vreunul dintre ele să fie inferior celuilalt.

Despre ce e vorba, în schimb? Despre faptul că toate aceste inexactități explicabile și pentru care nu e nimeni vinovat provoacă atâtea tristeți și amărăciuni. Despre faptul că un spectacol bun și valoros precum „D’ale noastre” a ajuns brusc pe un fel de listă neagră, pentru că a fost așezat într-un context nepotrivit. Despre faptul că un artist precum Marius Manole, căruia eu –  fără să mă tem de orice s-ar putea spune – i-aș scrie un elogiu pentru ce înseamnă el în acest moment în și pentru teatrul românesc este nominalizat pentru rol secundar, și nu pentru rol principal și că până acum nu are un premiu UNITER pentru cel mai bun actor, ceea ce este inimaginabil. Despre faptul că, fără ca nimeni să vrea să greșească, se creează adesea false ierarhii și suferințe nemeritate.

E clar că ar trebui schimbat ceva. Dar ce?