Deși toată lumea le neagă, toată lumea stă cu ochii pe ele și, în fiecare primăvară, Gala Premiilor UNITER stârnește controverse. Lucrurile vor rămâne la fel câtă vreme vor fi singurele premii oferite în domeniul artelor spectacolului. Ajunsă la cea de-a 21-a ediție, Gala merge în 2013 la Iași, pe scena nou refăcutului teatru, într-o sală superbă, unde, pe 13 mai, începând cu ora 21.00, se va desfășura spectacolul. La care organizatorii garantează momente inedite și multă emoție… Vom descoperi la fața locului.
Până atunci, în ciuda multelor discuții care s-au stârnit în preajma anunțării nominalizărilor și care s-au stins apoi cu viteza cu care s-au aprins, Gala merge mai departe. Că ar trebui schimbate unele lucruri, că în acest moment categoriile existente, așa cum sunt construite acum, defavorizează un segment important din fenomenul teatral, că perioada de selecție este poate prea restrânsă și multe alte „că”-uri sunt lucruri știute și răsdiscutate. Deocamdată, rămâne cum am stabilit… Și cum întotdeauna o competiție va favoriza sau defavoriza pe unii sau pe alții, va avea fericiții și nefericiții ei, fericiții din acest an se apropie de momentul emoțiilor.
Revista Yorick a stat de vorbă de-a lungul timpului cu mulți dintre artiștii nominalizați, așa că că vă oferă acum un mic caleidoscop alcătuit din gândurile lor despre teatru, ca avanpremieră la dezbaterile pe care ni le propunem cu nominalizații și nenominalizații, în numerele următoare, premergătoare Galei.
Dragoș Buhagiar, nominalizat la categoria Cea mai bună Scenografie, pentru „Călătoriile lui Gulliver” (alături de Adrian Damian pentru „Viaţa e vis” și Helmut Stürmer pentru „ Două loturi”).
„Scenograful trebuie să intre într-o cămaşă a regizorului, într-un concept (dacă regizorul îl are). În acest spaţiu trebuie să-şi dezvolte propriile idei, ceea ce nu mi se pare restrictiv. Ne acordăm şi încercăm să fim împreună tot timpul. Un spectacol e şi un şir de renunţări. Ar trebui să fie ca un jam session, dar e foarte greu. Şi suntem orgolioşi, toţi vrem să ne vedem. Aşa suntem noi, oamenii de teatru de aici, dar nu întotdeauna. Mai avem şi momente de graţie.” Dragoș Buhagiar
Marius Manole, nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, în „Două loturi” (alături de Bányai Kelemen Barna în „Beznă de mină” și András Hatházi în „Hedda Gabler”).
„În teatru lucrurile nu mai funcţionează nicicum, a devenit ceva foarte mercantil. Nu mai are poezie, nu mai are farmec, mister. E o chestie aşa… toată lumea aleargă după bani, toată lumea vine la repetiţii în fugă… parcă nu mai e bucuria aia de la repetiţii, să te întâlneşti, să repeţi, să descoperi, să cauţi. Toată lumea e disperată după bani şi e şi normal să fie aşa. Pentru că actorii au salarii foarte mici şi trebuie să trăiască. Cât să faci artă din dragoste? Nu prea poţi foarte mult timp, pentru că dacă ai un copil acasă nu mai faci deloc. Când trebuie să împrumuţi cinci sute de mii ca să-i cumperi copilului cadou de Crăciun nu cred că mai e interesant teatrul… Perioada asta în teatru, în România de azi, pentru mine e o foarte mare dezamăgire.” Marius Manole
Ofelia Popii, nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar, pentru „Platonov” (alături de Enikő Györgyjakab în „Hedda Gabler” și Olga Török în „Fetiţa din bolul peştelui auriu”)
„Pentru mine, nu există bine sau rău într-un personaj, există doar scopul lui şi mijloacele mele. Cel mai greu moment şi cel mai frumos în crearea rolului este până la descoperirea sau divulgarea unei trăsături care să vorbească în mine şi să devină sâmburele secret al rolului.” Ofelia Popii
George Costin, nominalizat pentru Cel mai bun actor în rol principal în „Familia Tót” (alături de Lari Giorgescu în „D’ale noastre” și Nicu Mihoc în „Platonov”)
„Simt că practic o meserie subapreciată (nu mă refer la bani) în raport cu volumul de muncă depus şi, mai ales, natura efortului, dar nu am dezamăgiri în acest sens. Dezamăgit sunt doar atunci când lucrurile nu îmi ies aşa cum mi-aş dori eu să îmi iasă. Mi-ar plăcea să existe mai mulţi regizori de teatru cu care să îmi doresc să lucrez. Mi-ar plăcea ca Arta Teatrală să aibă mai multă vizibilitate. Mi-ar plăcea ca lumea teatrală să comunice mai bine.” George Costin
Lari Giorgescu, nominalizat pentru Cel mai bun actor în rol principal (alături de George Costin în „Familia Tót” și Nicu Mihoc în „Platonov”)
„Mie mi-e bine să-mi fie greu, ţine de construcţia mea, nu mă deranjează că fac un drum mai lung ca să ajung într-un punct, pentru că e posibil să văd mai multe lucruri şi, de obicei, nu fac nimic uşor. Eu muncesc pentru lucrurile pe care le fac, nu sunt un talent înnăscut. Dacă nu muncesc, sunt superficial. Nu ajung târziu la repetiţie şi rămân mereu mai mult după ce se termină. Mi-e mai uşor aşa. Sunt doar la început. E greu, dar nu trebuie să faci caz. Câteodată mănânci mai modest, câteodată te împrumuţi ca să mănânci. Dar alte lucruri sunt importante. Atâta tot. Eşti plătit prost sau foarte prost. Dar lucrurile se compensează cumva. E şi rău să-ţi fie prea mult bine!” Lari Giorgescu
Emilia Dobrin, nominalizată pentru Cea mai bună actriță în rol principal, în „Capra cu trei iezi” (alături de Imola Kézdi în „Hedda Gabler” și Tania Popa în Fata din spectacolul „Fata din curcubeu”)
„Sunt convinsă că noi nu suntem un popor cultural. Atunci, cultura era băgată pe gât, cu forţa. Se vindeau bilete la teatru prin instituţii. Pe de altă parte, cultura era o şansă de evadare. Cred că acum trei sferturi din bucureşteni, dacă nu mai mult, nu merg la teatru. Am întâlnit oameni de 30 de ani care n-au fost niciodată la teatru. Ei erau copii când a venit Revoluţia. Acum puţină vreme, într-o cafenea din Lipscani, care e acum la modă, am avut o discuţie cu câţiva tineri de peste 20 de ani care nu ştiau nici un nume de actor.” Emilia Dobrin
Tania Popa nominalizată pentru Cea mai bună actriță în rol principal
„Nu e deloc uşor să fii în lumea asta a teatrului. Te consumă exact acolo unde nu se reface: la neuroni! Ce-aş schimba… Cei care fac teatru să nu se încrânceneze să facă cu tot dinadinsul sau să vrea locul altcuiva. Pentru că fiecare are locul lui pe pământ. N-am luat proba aia, pentru că o să vină altceva… Cred că asta e cel mai important: să facă totul cu bucurie şi pasiune. Vrei să faci meseria asta? Bucură-te de ea! Vino şi fă-o cu pasiune şi dăruire şi atunci o să meargă totul bine. Chestia asta se transmite de pe scenă spre public. N-are cum să nu plece energia. Când eşti doar un muncitor pe scenă, e un zid.” Tania Popa
Alexandru Dabija nominalizat pentru Cea mai bună regie, pentru „Două loturi” (alături de Radu Afrim pentru „ Năpasta” și Silviu Purcărete pentru „Călătoriile lui Gulliver”)
„Oamenii nu sunt neapărat interesaţi de calitatea produsului. Pentru mine, teatrul de club este un teatru bio sau eco, opus celui de supermarket. Merele de la supermarket sunt lucioase şi rezistă ani întregi, merele bio vin din zone cu bălegar, pline de buruieni… Dar din când în când găseşti pe-acolo câte o fragă minunată. E minunat că începe să se termine şi la noi, ca şi în alte părţi, cu supremaţia regizorului. Şi, din ce în ce mai des, actorii-şi fac spectacolele. Uneori mai bine, alteori mai rău, dar le fac. Ba uneori amestecul unui regizor poate fi dăunător. Însă eu admir asemenea spectacole şi faptul că unii au început să trăiască din aşa ceva. Nu cred că din zona asta trebuie să aşteptăm performanţă, ci de la acele teatre care fac zob banii publici, fără să iasă prea bine la capitolul „calitate”. Acolo e o problemă reală, o chestiune care ţine şi politică, şi uite că dăm în Caragiale. Stăm cu halba-n mână şi zicem ce prost e sistemul.” Alexandru Dabija
Gigi Căciuleanu, regizorul producției „D’ale noastre”, nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol (alături de „Călătoriile lui Gulliver” și „Platonov”)
„E bine că, după dansul clasic, supus constrângerilor, trăim etapa dansului liber. Iar pe mine mă pasionează mecanismele interne şi în D’ale noastre am pus mult din ce am descoperit, dar îmi doresc ca spectacolul să fie ca o prăjitură. Când o mănânc, mă bucur de gustul ei şi nu mă interesează câtă făină are, câte arome s-au pus, câte ouă… Dozajele sunt de două feluri: ale coregrafului, care-şi impune viziunea, şi ale interpreţilor, care intră în relaţie cu cei care-i privesc. Acestea sunt nuanţe care trebuie să vină dintr-o construcţie clară. Iar D’ale noastre, ca şi Carmina Burana de la Târgu Mureş, este un spectacol foarte elaborat. Când scrii pe corpul cuiva, căci asta face coregraful, eşti ca la windsurfing. Nu poţi avea încredere, că marea nu e lină, are valuri, care nu ştii când vin. Iată de ce D’ale noastre începe cu umanoizi în furtună. Aşa suntem toţi şi e frumos.” Gigi Căciuleanu
Print