Deşi i-a tentat adesea pe creatorii de teatru, literatura lui Dostoievski se lasă greu pusă în scenă. Structura narativă a textelor lui e atât de densă, atât de puternică, încât prea rar ceea ce se întâmplă pe scenă reuşeşte cu adevărat să treacă graniţa şi să intre în zona teatralităţii, să se elibereze de încărcătura literară. Motiv pentru care există riscul ca povestea de pe scenă să rămână captivă poveştii scrise şi să se mulţumească a fi doar o redare sinceră şi corectă a acesteia, aproape didactică. Ceea ce, într-o lume în care teatrul face încercări abracadabrante să-i ofere publicului orice altceva decât povestea pe care el o cere şi de care are nevoie, poate fi o bilă albă. Este şi cazul spectacolului „Nopţi albe” după Dostoievski, în regia lui Stefano de Luca, una dintre premierele toamnei la Teatrul Naţional din Timişoara.
E arhicunoscută povestea lui Dostoievski, o poveste caldă, îmbibată de patetism, dulce şi amară, emoţionantă, o poveste de iubire cu sfârşit pe jumătate trist, pe jumătate fericit, care invită la trăire empatică, la lacrimi eliberatoare, atât de străină lumii noastre reci, robotizate etc., dar care în sala de teatru (sau de cinema) caută cu atât mai mult astfel de trăiri. Iar montarea lui Stefano de Luca, regizor şcolit la Piccolo Teatro din Milano, care a lucrat cu Giorgio Strehler, dar şi cu Peter Brook sau Lev Dodin, tocmai asta pare să urmărească: să redea povestea lui Dostoievski într-o lectură curată şi simplă, cât mai fidelă, şi să creeze emoţie, jonglând din când în când şi cu câte o doză de umor, ca să contrabalanseze din loc în loc patetismul, pe care nu-l refuză, ci, dimpotrivă, chiar pare să şi-l asume şi să facă din el un scop.
Aşadar, pe scena mare a Teatrului Naţional din Timişoara (poate prea mare pentru un spectacol care ar avea cu siguranţă un alt impact într-un spaţiu mai intim), Stefano de Luca creionează un fel de tablou, rupt din timp şi tributar estetismului, aşază imagine după imagine într-o ramă…, în interiorul căreia totul curge cu firescul şi inocenţa unei alte lumi. Senzaţia? Cea pe care ţi-o lasă o pictură frumoasă, evocând un alt timp, într-un muzeu din secolul XXI. Cei doi tineri, Nastenka şi Visătorul (Mădălina Ghiţescu-Petre şi Călin Stanciu jr.), intră în scenă ca „umbre ale unui vis”, regizorul mizând pe această impresie şi încercând să creeze sentimentul de poveste ascunsă între paginile unei cărţi, prin proiectarea pe fundal albastru, care se vântură uşor, a titlurilor capitolelor: „Prima noapte”, „A doua noapte” şi tot aşa. Naraţiunea rămâne stăpână, iar dialogul celor doi i se supune o oră şi jumătate, cât durează spectacolul. Se întâlnesc şi încep să-şi spună povestea unul altuia, printre sunete de pian, care caută acelaşi efect al emoţiei aproape hipnotice. Mădălina Ghiţescu-Petre, aici într-un cu totul alt tip de rol decât cele care au consacrat-o, şi Călin Stanciu jr. încearcă să-şi asume o formă de sensibilitate chinuitor de anacronică şi în cea mai mare parte reuşesc. Ea e fata fragilă, prinsă cu un ac mare de siguranţă de poala bunicii şi care reuşeşte să evadeze serile ca să vină să-şi aştepte marea iubire – un bărbat care a plecat în urmă cu un an şi i-a promis c-o va lua de soţie. El e tânărul visător, bolnav de propria lume, prins în capcana propriei imaginaţii, care nu a vorbit niciodată până atunci cu o femeie şi care se îndrăgosteşte de ea brusc, într-o seară, şi trăieşte o iubire patetică şi imposibilă, consolând-o pentru lipsa celuilalt. Dacă în prima scenă – în prima noapte – stângăcia personajelor merge mână în mână cu cea a actorilor, pe măsură ce povestea curge pare că-i cucereşte şi pe ei şi treptat ajung să creadă în ea (şi în ei înşişi) din ce în ce mai tare. Cuvintele, oricât de absurd de demodate (iar scena nu iartă asta niciodată), încep să capete mai mult firesc, pe măsură ce regizorul le ilustrează cu diverse mici accesorii şi culori, totul întru crearea iluziei.
O pată de culoare se doresc a fi scenele în care apar Bunica, interpretată cu o doză necesară de umor de Andrea Tokai, dar nici ea nu iese din zona de siguranţă, şi Fiokla (Mirela Puia). Un moment pare că regizorul a picurat un strop de ironie tocmai la adresa montărilor în stilul celor de la operă, patetice şi grandioase, dar numai un moment…
Partea cea mai interesantă, dar insuficient exploatată, rămâne poate un artificiu scenografic. Printre pânze albe şi vaporoase, cortine care se ridică şi coboară lăsând să se ghicească în spate siluete fantomatice, scenografa Linda Riccardi sugerează în fundal o a doua lume. Scena e plină cu apă, artificiu nejustificat cu adevărat de montare, dar de folos pentru acest exerciţiu scenografic. Căci sclipirile ei şi mişcările actorilor în apă, clipocitul şi umbrele sunt reluate şi proiectate pe o pânză din spate, ca un fel de al doilea cer. Efectul e interesant şi reprezintă probabil singura contribuţie personală la povestea lui Dostoievski, însă, aşa cum spuneam, rămâne doar la nivel decorativ.
Și totuși, „Nopți albe” e un spectacol necesar în repertoriul unei stagiuni care-şi propune montări pentru diverse tipuri de public. Iar în acest moment, fie că recunoaştem sau nu, publicul vrea poveste, în sensul cel mai pur al cuvântului.
Teatrul Național Timișoara
„Nopți albe”, adaptare după Fiodor Dostoievski
Traducerea: Flavia Pantaleone
Adaptare pentru scenă: Stefano de Luca
Scenografia: Linda Riccardi
Light design: Lucian Moga
Regia artistică: Stefano de Luca
Distribuția: Mădălina Ghițescu-Petre, Călin Stanciu Jr., Matei Chioariu, Andrea Tokai, Mirela Puia
Print