Din aprilie până-n iulie, deja-celebra casă din „Carol 53“ a găzduit cel de-al treilea proiect al Teatrului de Foc, Nostalgia. Alături de regizorul Crista Bilciu, 19 tineri actori au reconstruit cu o expresivitate ieşită din comun acea atmosferă indescriptibilă a cărţii omonime a lui Mircea Cărtărescu, transformând opt dintre poveştile care o compun într-un scenariu teatral. Un glissando rapid prin universul imaginat de Cărtărescu, şi povestea Ruletisului s-a transformat într-un performance, strania epopee a Mendebilului a devenit docu-dramă, întâmplarea metafizică a Gemenilor s-a concentrat într-o partitură de teatru-dans… În seara de 15 iulie aveam să experimentez pentru prima oară acceleratorul de emoţii şi senzaţii, care m-a făcut să resimt, la final, o nostalgie iremediabilă pentru că am ajuns acolo abia la ultima reprezentaţie. A fost teatru, însă ceea ce am trăit acolo nu seamănă cu nimic din ceea ce experimentasem până atunci.
Cei din Teatrul de Foc au creat o altfel de experienţă, la care publicul să participe fiind prezent în totalitate. Dincolo de spaţiu şi de timp, Nostalgia este una dintre cele mai-intens-senzoriale experienţe de teatru pe care le poţi trăi pentru că se naşte undeva între aici-acum şi atunci-acolo şi îşi ia seva din vis şi amintire deopotrivă, în doze egale. Nostalgia este răspunsul pe care-l găseşti la capătul unui labirint invizibil şi imprevizibil, pe care poţi să îl desenezi singur, după un dicteu interior, începând din orice punct, pentru că cele opt poveşti se derulau simultan pe toată întinderea imobilului.
Traseul pe care mi l-am ales în seara de 15 iulie a început cu alarma unui ceas deşteptător vechi. Curând, legată la ochi şi condusă de mână, am ajuns în subteran, unde am asistat ca o laşă la nebunia Ruletistului care-şi risca viaţa cu voluptate. Apoi, m-am trezit rătăcind într-un spaţiu material şi imaterial în acelaşi timp, la limita dintre realitate şi irealitate: imobilul din „Carol 53“, aflat parcă între două lumi, este atât de fascinant în ruina lui, încât îţi dă sentimentul palpabil că poţi să sfidezi materia zidurilor sale, descărnate până la armătură, şi să pătrunzi într-un alt timp. Am avut senzaţia că întreg spaţiul se plăsmuieşte şi se resoarbe pe măsură ce-l ating cu privirea; o anatomie bizară, ca a unui organism viu, care se mişcă şi respiră odată cu mine. Aşa se face că, din ascultător al straniei poveşti a Mendebilului, am ajuns „re“-scriitor al destinului Gemenilor, apoi ostatic al Păianjenului intelectual, pentru ca apoi să schimb registrul odată cu povestea lunaticului Arhitect, jucată special pentru noi, pentru ultima oară. De acolo, m-am îndreptat cu paşi tot mai grăbiţi spre un răspuns care să rezolve toate întrebările care prevesteau apariţia Nostalgiei. O căutam şi, totuşi, aş fi vrut să o amân pentru că orice răspuns concret odată aflat ar fi însemnat încheierea călătoriei.
Nostalgia a fost ca un vis fără somn ce apare la o cumpănă cu trei braţe: trecutul, prezentul şi viitorul. Totul se petrece ca într-un vis – ca atunci când neverosimilul şi imposibilul încalcă regulile, iar tu nu te întrebi nicio clipă „De ce se întâmplă totul?“ „Cum se întâmplă?“ sau „Ce caut eu aici?” Nici măcar atunci când, la etaj, o ghicitoare oacheşă îţi citeşte în palmă şi mai şi nimereşte „literele“. La un moment dat, după îndemnuri repetate, am mers către cea mai ascunsă cameră, o cămăruţă cu rafturi pline de cărţi şi de tot felul de obiecte magice, unde am primit în dar Scoica. Numai aşa am putut să pătrund în miniaturala cameră REM, unde până la urmă a trebuit să găsesc răspunsul în legătură cu Nostalgia.
Când în sfârşit, pe la 1 şi jumătate în noapte, am părăsit universul bizar al Nostalgiei, scârţâitul bătrân al porţii de fier ruginite a fost semnalul că am ajuns înapoi în prezent. De atunci, am rămas cu nostalgia unor amintiri care erau ale mele fără să-mi fi aparţinut vreodată şi cu amintirea Nostalgiei…
Print