Noua sală a Odeonului, un spaţiu „blifat”

Deschiderea unei noi săli de teatru este în sine un eveniment. Atât de eveniment că spectacolul prezentat de multe ori păleşte în importanţă, ceea ce, de la caz la caz, poate fi bine sau rău…

Joi seara, pe 23 septembrie, în faţă la Odeon se adunase toată lumea teatrului românesc. Nu se întâmplă prea des să fie inaugurată o nouă sală în Bucureşti… ca să nu mai vorbim de contextul social-economic. În spaţiul de la subsolul Odeonului, pe locul unde odată, demult, se pare că a mai existat o sală de teatru, care între timp, ani mulţi, a fost desfiinţată şi transformată în depozit, Dorina Lazăr după lupte „seculare” cu autorităţile şi nu numai a reuşit să reconstruiască un spaţiu de joc. Şi este, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase săli din Bucureşti, un spaţiu multifuncţional, cu multiple posibilităţi de joc, iar foaierul este, la rândul lui, un spaţiu excelent pentru expoziţii. N-aş vrea să vă dezvălui prea multe din secretele sălii. Vă las să o vizitaţi. E surprinzătoare, e o mică întoarcere în timp, iar felul cum a fost construită pune foarte bine în valoare acel loc pe care nu l-ai fi ghicit atât de ofertant. Este, se pare, spaţiul unde a funcţionat „Teatrul nostru”, înfiinţat la începutul stagiunii 1941-1942, şi condus de Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia şi Petre Nove. În 1948, la naţionalizare, „Teatrul nostru” a fost desfiinţat. Aşadar, după mai bine de 60 de ani, sala se redeschide. Nu vă aşteptaţi să găsiţi unul din acele locuri „ultramoderne” în sensul în care este înţeles termenul astăzi. Arhitectul Răzvan Luscov a construit, aşa cum mărturiseşte, „o lume „underground” în oglindă, inversată faţă de lumea de la suprafaţă”, în care betonul este la vedere, metalul este ruginit, şi două culoare se deschid largi spre o sală mult mai încăpătoare decât te-ai aştepta să existe acolo.

Cu ce a ales Odeonul să deschidă stagiunea în acest nou spaţiu? Un text proaspăt-proaspăt, la fel de proaspăt ca sala cu pricina, semnat de Gabriel Pintilei, autor al unui text care a avut deja mare succes, şi anume „Elevator”. Această nouă piesă, numită „Blifat” – şi o să vă dezvălui imediat secretul titlului – nu îl egalează însă pe cel dintâi, deşi a câştigat cu el concursul „Tineri regizori – Texte contemporane” organizat de Odeon. Îşi propune să fie teatru social, aşa cum mărturiseşte autorul – noţiunea este extrem de largă – şi asta, cu siguranţă, reuşeşte să fie. Problemele apar însă în planul mai adânc al scriiturii, în sensul că planul… „este sublim”, dar nu prea există. Iar autorul pică într-o capcană foarte la îndemână: reproduce realitatea şi cam atât, b(l)ifând parcă după reţetă – ca să-l cităm – toate aşa zisele probleme ale lumii noastre, înghesuite toate ca-n sacul lui Moş Crăciun în interiorul aceleiaşi familii. Cu alte cuvinte nu lipseşte aproape nimic… E vorba de familia medie din România, săracă, trăitoare într-un apartament prea mic pentru cinci persoane, ceea ce îi privează pe toţi de dreptul la intimitate. Tatăl, pensionar cu pensia scăzută… care îşi bate din când în când copiii şi crede că „le face educaţia”. Mama muncitoare, tipul femeii martir inventată de comunism şi post-comunism, care se luptă cu toţi şi cu toate, pe deasupra bolnavă de cancer. Şi cei trei copii. Fata, la pubertate, exersând săruturi cu prietena cea mai bun şi dorind să fugă de acasă. Băiatul cel mare, care se droghează şi face afaceri dubioase cu găştile de cartier. Sfârşitul nu-i greu de intuit… Şi puştiul, Ăla Mic, mezinul familiei, care face şi desface totul în casă şi care-i depăşeşte pe toţi în inteligenţă. E de altfel personajul cel mai reuşit şi mai complex pentru că este singurul care surprinde cu adevărat un portret, cel al copilului de 8-9 ani, aşa cum s-a transformat el în anii din urmă.

Dar… montarea de la Odeon, în regia lui Alexandru Mihail şi scenografia Laurei Paraschiv, nu construieşte o lume, ci o fotografiază doar pe cea existentă. Nu există compoziţie, ci totul rămâne la nivel de relatare. Decorul e previzibil construit, aproape naturalist, un interior de aparatment de bloc înghesuit şi încărcat de prost-gust, care nu-i ajută foarte mult pe actori, în sensul că trecerile de la o scenă la alta sunt rupte, nelegate… Iar asta e cu atât mai vizibil cu cât decorul este imobil şi spaţiul nedelimitat. Impresia, atunci când unul dintre actori nu vorbeşte, este că aşteaptă – eventual în faţa televizorului – că aşteaptă să-i vină rândul să-şi spună replica, precum aşteaptă sportivii pe banca de rezervă… Spaţiul nu se umple cu respiraţia lor, lumea construită de ei nu e credibilă decât în momentul în care vorbesc. Regizoral, piesa propune o lectură simplă şi atât, fără interpretări personale, doar cu marele merit de a-l fi făcut pe copilul David Petcu să joace fără nici o urmă de inhibiţie.

În privinţa celorlalţi actori, Laurenţiu Lazăr, Angela Ioan, Mihai Smarandache şi Ioana Anton, lucrurile nu sunt aşa de limpezi. Momente bune şi mai puţin bune are fiecare dintre ei, sunt credibili, dar problema este din nou cea de adâncime. Ceva – sau totul – rămâne doar la suprafaţă, ca şi cum ar construi măşti aproape caricaturale ale personajelor. N-au substanţă şi adâncime, sunt doar schiţe ale unor tipuri umane. Dacă asta se întâmplă din pricina textului, a regiei sau a interpretării rămâne de gândit. Poate puţin din fiecare.

Am rămas datoare cu explicaţia titlului. Un puşti nu poate rosti cuvintele corect. Şi vrea să le-o plătească tuturor din casă pentru micile sau marile răutăţi pe care le pătimeşte zilnic. Şi bifează una câtea una, plătindu-i fiecăruia pe măsură. Adică blifează…