„Noul locatar“ sau întoarcerea lui Tompa Gabor la București

Unul dintre primele evenimentele ale stagiunii care tocmai a început este, fără îndoială, spectacolul recent montat de Tompa Gabor la Teatrul Nottara. Regizorul clujean se întoarce la București după o absență de zece ani, timp în care a avut o viață artistică intensă, cu spectacole multe la teatrul pe care-l conduce și în străinătate, cu festivaluri și cu o activitate susținută la Universitatea din San Diego.

Tompa Gabor se întoarce într-un oraș în care n-a lucrat niciodată mult și se întoarce la un teatru care dorește să-și revizuiască identitatea. După tratative îndelungi, s-a născut spectacolul acestei întoarceri – întoarcerea regizorului într-un spațiu teatral în care multe sunt de revizuit, întoarcerea unui locatar închipuit într-un spațiu pe care vrea să-l ia în posesie, un spațiu devorat în cele din urmă de obiecte, cum se întâmplă în piesa lui Eugène Ionesco.

Puține producții din teatrul bucureștean al ultimilor ani etalează rafinamentul cu care-și așteaptă spectatorii „Noul locatar“, un rafinament la care se ajunge după ani mulți de practică, venit dintr-o cunoaștere vie, intens personală, a scenei și a mecanismelor, și hrănit în permanență de disponibilitatea de a încerca, de a căuta zonele acelea nenumite în care se nasc seducția și plăcerea în rândul spectatorilor. Sub bagheta lui Tompa Gabor, pentru care teatrul absurdului rămâne o zonă cât se poate de fertilă, în care multe mai sunt de descoperit, „Noul locatar“ se prezintă, se instalează și evoluează la înălțime într-un teatru specializat în producții comerciale.

O gură de aer proaspăt este pentru Teatrul Nottara acest spectacol desenat de Helmut Stürmer în gri, alb și negru. Ele acaparează toată scena și toată durata: totul este gri, negru și alb. Finul ecleraj pe care regizorul îl pune la lucru din prima până în ultima secundă contribuie substanțial la construcția unei atmosfere sub semnul antifrazei. Parcă suntem în fața unei scene lungi, insuportabil de lungi, nesfârșit de lungi, în care un necunoscut sosit într-un imbobil își delimitează un teritoriu și, deci, o lume. Parcă suntem în fața unei clipe care nu se mai termină. O ființă își marchează teritoriul – și totuși, și piesa, și spectacolul nu vorbesc despre o sosire. Dimpotrivă, ele disecă o plecare ce pare lungă, istovitoare, de neînțeles.

Încă de la prima scenă se decupează o imagine parcă pictată de Magritte. Într-o încăpere cenușiu-albăstrie, o ferereastră deschisă și dincolo de ea o lumină. Apoi, un fir de fum. Fereastra aceasta te urmărește tot spectacolul. Gradul de sugestivitate al unui element de decor – atât de banal, atât de prozaic, atât de clișeistic – ajunge foarte sus datorită amplasării într-un discurs scenografic coerent, potențat de o muzică de real efect emoțional. O ființă vie, gregară, în picățele albe și dungi negre, ca un clown trist, face o introducere. Mișcările ei sunt desprinse dintr-un film de altădată. Luminile se schimbă, solilocviul se încheie și necunoscutul intră în scenă ca și cum ar intra pe o altă planetă. Precaut, învăluit într-o tăcere ce amplică tăcerea din spațiul neluat în posesie, anonim și impenetrabil. Și, odată cu prezența lui, începe o poveste pe care fiecare e liber să și-o închipuie, căci și piesa, și spectacolul au grijă să nu limiteze libertatea spectatorului de a-și imagina.

Locatarul cel nou sosește și, odată cu el, ar trebui să sosească o lume nouă. Dar odată cu el parcă pleacă o lume și spațiul își pierde orice urmă de personalitate, devine anonim, se dezintegrează. Intenția scenografului s-a materializat. „Până la urmă, compromisul meu s-a numit: un spațiu concret care și-a uitat biografia. Mai concret: o zeamă gri acoperă temporar realismul. Obiectele și mobila sunt personaje ascunse (învelite în plastic semitransparent à la Christo). Nu știi când se vor răzbuna, când vor veni, ca o avalanșă de amintiri, peste tine. Dar vin, o să vedeți!“ scrie Helmut Stürmer în cel mai recent număr al publicației Caietele Teatrului Nottara, dedicat acestui spectacol.

Fidelă spiritului ionescian, montarea cu „Noul locatar“, a doua semnată de Tompa Gabor (prima a avut loc la Newcastle acum mai mulți ani), insistă discret, dar hipnotic asupra obiectului fizic – scaun, masă, ramă de tablou etc. Spațiul cenușiu, populat de cele două fantoșe în alb și negru, una de-a locului, alta străină, impenetrabilă, intangibilă, se umanizează din clipa în care obiectele încep să se aglomereze în el. Atunci începe, de fapt, povestea unui spațiu gol în care sosește un om. Uitarea și impersonalitatea fac loc unei vieții haotice: încep să sosească mobilele, aduse de alte două fantoșe în alb-negru, decupate și ele din filmele mute, din peliculele cu Charlie Chaplin, din opera bufă și de la circ. Ion Grosu și Gabriel Răuță fac un duo care le pune în valoare mobilitatea și expresivitatea. „Agenți“ ai unei ordini care, în lipsa unui sens transparent, nu poate fi decât dezordine, ei populează un spațiu până la sufocare. O fac metodic, obedient, urmând un ritm care nouă, spectatorilor, ne scapă, un ritm punctat de lirismul muzici și de elementele de pantomimă.

Omniprezența poeziei, care se arată fără sfială în întregul discurs scenic, confirmă nota specifică teatrului lui Tompa Gabor. Seducția funcționează, locatarul își țese pânza de păianjăn numai pentru a se trezi prizonierul ei, iluzia și sfidarea merg mână în mână, formele se compun tot timpul, la infinit, dar, în lipsa sensului, ajung la descompenere. Tocmai poezia dezintegrării se spune pe scenă prin intermediul unei antifraze ample: mobilăm un spațiu, îl umanizăm, dar el se desintegrează pentru că nu poate fi înțeles, pentru că nu exprimă nimic, pentru că e tot, e nimic, e orice în același timp.

Călătorul, necunoscutul, străinul, arhetip pe care dramaturgia secolului XX l-a explorat și l-a exploatat din plin, se concretizează aici în personajul locatarului. Francisco Alfonsin face un joc cu personalitate, de o stranietate care aduce un plus întregii montări. Străinul provoacă o angoasă ce plutește în aer până la sfârșit, limba lui e o combinație de idiomuri (română, spaniolă, franceză, engleză), rostirea vine parcă din altă lume, mișcarea nu seamănă nici ea cu mișcarea de zi cu zi, contactul cu obiectele se ghidează după principii cifrate. Omul, această ființă în care există o aplecare profundă spre distrugere și autodistrugere, cum a spus-o de atâtea ori și Eugène Ionesco, se cufundă în spațiu și obiectele parcă-l sfidează. Umplu un gol, și totuși golul se face și mai mare.

La început de drum, „Noul locatar“ te cucerește ușor. Întoarcere a lui Tompa Gabor la București și întoarcere a Teatrului Nottara la un alt fel de teatru, spectacolul este și gura de aer de care aveau nevoie trei actori buni. Plăcerea și rigoarea lor se simt din sală. Cât despre Eugène Ionesco, parcă redescoperit de regizorii din România, el ne privește absent din tabloul adus în „Noul locatar“.

Teatrul Nottara

Noul Locatar de Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regia: Gábor Tompa

Distribuția: Francisco Alfonsin, Ada Navrot, Ion Grosu, Gabriel Răuță

Decorul: Helmut Stürmer

Costumele și asistență decor: Corina Grămoșteanu

Asistenţă regie: Mirela Sandu

Foto Mihaela Marin