Sunt un om rău. Rău de tot, vă rog să mă credeţi. Oribil, ce să mai… Sunt eu, criticul de teatru. Îmi dau cu părerea după ureche, sunt subiectiv, înverşunat, înveninat, frustrat şi ratat. Nu am coloană vertebrală şi zic de bine de cel care îmi dă prăjitura cea mai dulce după premieră. Sunt semidoct şi suficient şi urăsc de moarte teatrul. Exist doar pentru a împroşca imaculata feerie teatrală cu noroi şi pentru a infecta aerul din jur. Sunt un coşmar ambulant, un blestem pe două picioare, bau-bau, omul negru, cioclu, gândac de bucătărie. Perfect inutil şi unanim huiduit. Şi totuşi, sunt.
Sunt invitat la premiere.
Sunt citit.
Sunt comentat.
Sunt chemat în jurii.
Sunt subiectul vostru de conversaţie preferat.
Sunt răul necesar.
Mă bagaţi în seamă mai mult decât vă place să recunoaşteţi. Când vedeţi ceva ce nu vă face plăcere întoarceţi instinctiv capul. Orice vis urât e uitat rapid. Depresia se tratează şi ea. Doar masochiştii perseverează în rău. Şi atunci? Dacă sunt atât de odios, de ce nu faceţi să dispar şi vă prelungiţi agonia? Procedeul e simplu. Nu mai citiţi! Orice om există atâta vreme cât cineva îşi aminteşte de el. Uitarea e bomba care va eradica această plagă de care vă speriaţi cu toţii.
Există, însă, şi efecte secundare. Dacă eu, criticul, aş dispărea peste noapte, curiozitatea voastră înnăscută ar avea de suferit. La fel şi orgoliul vostru creator. Aplauzele sunt plăcute, dar cam generale. Coşurile cu flori nu prea mai umplu cabinele, autografele nu prea mai sunt la modă, iar prietenii de pe Facebook sunt timbre într-un clasor. Iar invidiile colegiale şi suspiciunea profesională nu prea vă dau voie să vă bucuraţi până la capăt de laudele breslei. Din aceste motive citiţi bietele „dări de seamă” ale criticului. Iar când numele vostru e urmat de un atribut pozitiv uitaţi cât de meschină şi nocivă e fiinţa numită critic.
Să fim sinceri, dar. Criticul e mai bun sau mai prost, în funcţie de ce scrie despre noi. Nu interesează pe nimeni obiectivitatea. Nu dă nimeni doi bani pe argumente,
oricât de juste ar fi ele. Nu interesează pe nimeni stilul personal. Fugim cu ochii pe pagină şi nu avem timp să citit decât rândurile despre propria persoană. Iar autorul e „băiat bun” sau un bou. Fie că scrie într-un limbaj de lemn plictisitor, fie că foloseşte un stil academic sofisticat sau unul colocvial, nu asta contează. Arta criticului e trecută cu vederea pentru că nu interesează pe nimeni. Ce vrem e să scrie de bine de noi şi să înjure concurenţa. Iar cum în lumea teatrului prieteniile, geloziile şi certurile îşi schimbă protagoniştii mai repede decât în telenovele, criticul nu va rămâne niciodată în pană de contestatari.
Aşadar, nu mai citiţi, domnilor! Criticul, aşa personaj negativ cum e, mai are un defect: e încăpăţânat. Şi scrie crezând în naivitatea lui că face parte din lumea voastră. E greu să îl convingeţi să pună jos stiloul sau să închidă laptopul. Are anduranţă şi va continua să îşi facă meseria. Dar dacă nu îl mai citiţi, nu îi mai acordaţi atâta atenţie şi nu vă mai transformaţi voi înşivă în criticii criticului, poate se va plictisi şi va scrie numai liste de cumpărături. Altfel va scrie iubind teatrul, bucurându-se de spectacole bune, suferind când unii şi alţii o dau flagrant în bară, aplaudând sincer, felicitând atunci când crede că e cazul, şi nu din complezenţă, dând sfaturi atunci când i se cer, strângându-le mâna celor pe care îi
respectă, fiind politicos şi profesionist… sau poate greşesc şi fac din excepţie regulă? Nu pot şti, atâta vreme cât criticul acesta sunt eu.
Print
Cu cat suntem mai multi, cu atat lucrurile devin mai limpezi, macar pe peticul de drum pe care-l mai avem. Bravo!
In primul rand, dvs.mai aveti multe de demonstrat, in profesie, ca sa va martirizati.Aveti si articole interesante, dar se simte stangacia si lipsa de experienta, de aceea rabufnirea aceasta, e nejustificata in subiectivitatea ei.In al doilea rand, victimizarea nu miroase a bine, asumati-va, atii intrat in joc jucati, in al treilea rand invatati cu totii sa “criticati”un spectacol fara sa jigniti in stil reviste tzatze artistii.Mergeti la repetitii, chiar si neinvitati, vorbiti cu artistii, documentati va si mai ales, CITITI!!!!Cititi sau recititi, de minim 2 3 ori, piesa despre care scrieti, cereti scenariul si dupa toate astea “criticati”Ar mai fi multe altele,nu ajunge sa te dezlantui la tastatura si sa spumegi cuvinte jignitoare si ofensatoare, cum ar fi “prost, ieftin, mahala, tampit, penibil” etc.Altfel nu va deosebiti cu nimic de “postaci”.Da, e adevarat multi ar trebui sa se apuce doar de lista de cumparaturi si acolo cu atentie sa nu incurce.O intrebare:mesajul dvs.e adresat doar “domnilor”?Pentru ca in teatru exista si doamne…Vedeti, o alta greseala, o alta eroare ce poate fi interpretata.Cu alte cuvinte, f.important, fi atent la formulari, daca esti critic.Artistul, spectatorul asteapta din partea dvs.obiectivitate, decenta, respect pentru arta si pentru teatru.Pentru cuvant.A, da si cititi, recititi cronicile domnilor George Banu, Valentin Silvestru.Demonstrati ca aveti un discurs coerent, eleganta, stapanire a limbajului, un sistem, poate e prea mult si apoi scrieti, chiar revoltati va.Va vom crede!
Se pare ca in teatru toata lumea se victimizeaza…Actorii, regizorii, criticii…Exceptie fac, dupa cate se pare…spectatorii.Niscaiva demnitate nu ar strica.Purtati niste razboaie mici, mici de tot.Uneori par desprinse din lumea ”mondenilor”.