George Motoi
Realizarea a sute de reprezentații cu un spectacol de succes a fost dintotdeauna visul artiștilor de teatru. Uniți în atingerea acestui ideal, autorul piesei, regizorul, actorii, scenograful și, nu în ultimul rând, directorul teatrului nu știau cum să pregătească, dar să și exploateze apoi mai bine realizările strălucite ale ansamblului. Se urmărea împlinirea idealului acesta nu doar din nevoia sporirii profitului financiar, cât, mai cu seamă, din cea a creșterii prestigiului, a popularității care constituie cumulul de valori spre care au năzuit artiștii tuturor timpurilor.
Pe vremuri, era chiar un fel de întrecere între teatre, între regizori – care reușește să realizeze mai multe sute de reprezentații cu același spectacol. Se năștea astfel, cu ambiție și candoare profesionale, poate cea mai naturală competiție. Avea întrecerea aceasta un farmec ispititor, copilăresc aproape, dar care anima întreaga mișcare teatrală și fascina tocmai prin aceasta, publicul larg, tot mai diversificat, din sălile de spectacole. Era cartea de vizită cea mai onorantă pentru adevărații artiști să ajungă să citească pe un ștraif, lipit pe diagonala afișului lor, „DUPĂ 100, sau 200, 300, 500 DE REPREZENTAȚII, CU SĂLILE PLINE”!
Habar nu mai avem noi astăzi câtă curiozitate stârnea ștraiful acesta și, desigur, câtă afluență de curioși provoca el pentru alte zeci sau sute de reprezentații viitoare. Era în același timp și un stimul creativ pentru artiști, căci de la o reprezentație la alta ei se întreceau în a-și îmbogăți partiturile, în dauna pericolului de degradare, posibil după un număr mai mare de reprezentații.
Idealul longevității a fost la început urmărit cu precădere de companiile particulare, autofinanțate, dar el este propriu în egală măsură și teatrelor subvenționate, tocmai pentru că prestigiul și faima au fost și rămân valori inestimabile. Căci nu atât investiția, costurile ce le presupune o montare teatrală determină atingerea acestor valori, cât, mai ales, talentul, inventivitatea și dăruirea artiștilor, care acționează în plan mental și emoțional asupra spectatorului. Și-atunci, cine să estimeze mai bine rezultatele lor, dacă nu chiar numărul mai mic sau mai mare de reprezentații dobândit cu același spectacol?
Acest criteriu de căpătâi, născut odată cu arta teatrului, a primit însă, în timp, nedorite schimbări. Teatrele ca și artiștii au intrat treptat într-o oarecare rutină a creativității, preocupați mai mult de a tot scoate cât mai multe premiere. Și tot scoțând premieră după premieră, ei de fapt, uită să și consacre vreuna din ele, riscând astfel să nu fie consacrați ei înșiși. Mai dezvoltându-se între timp cinematograful și televiziunea, cu atât mai ușor au uitat cu toții, de bunul obicei.
Aproape că s-a ajuns azi la convingerea că dacă am obținut cu o premieră câteva cronici favorabile, care ne mai netezesc și drumul către selecțiile, extrem de arbitrare și ele, ale unor campanii festivaliere, am obținut deja și girul consacrării. Nimic mai fals. Avem destule exemple de spectacole și artiști premiați pe la tot felul de festivaluri, de care marele public habar nu are, sau chiar dacă ar avea, el nu ia în seamă clasamentele oficiale, avându-le pe ale lui, deosebite, de obicei, de cele ale specialiștilor. De unde am putea trage concluzia că, în artă, cei care își tot arogă titlul de specialiști se înșală adesea cu ideile și criteriile lor arbitrare, nu odată în deplin dezacord cu gustul altora și, mai ales cu nevoia, mereu surprinzătoare, de cultură și artă a publicului larg. Cred chiar că fenomenul ar trebui ceva mai atent cercetat, nu atât de teatrologi, cât, mai ales, de sociologi și filozofi, eu neputând decât să-l semnalez, nu neapărat ca artist cu destulă experiență, meritorie cred, ci mai mult ca un foarte pasionat și fidel spectator.
Ce știu bine și ce nu poate fi contestat este faptul că teatrul, în general, a fost și va rămâne întotdeauna dependent de public, de afluența acestuia, altfel, oricât ar fi de lăudat de altcineva, el încetează a mai avea chiar rațiunea de a fi. A mai face azi teatru doar pentru „inițiați și elitiști” devine ceva extrem de neproductiv, în condițiile unor bugete tot mai mici și ale extinderii companiilor particulare, bazate doar pe autofinanțare. Mai putem noi să ignorăm azi verdictul publicului asupra produsului teatral ? Sunt sigur că nu, cum sunt sigur că și oamenii de teatru lucizi îmi vor da dreptate.
Iată de ce mă încumet să afirm că e, într-adevăr, un motiv de îngrijorare să tot vezi cum nu sunt destul de exploatate la noi spectacolele care s-au dovedit singure a fi de foarte mare succes, mai ales că nu sunt deloc multe. Ele ar putea deveni pe piața românească un fel de zestre ce s-ar cere mereu reevaluată prin „scoatere la licitație”. Mă feresc chiar să arăt cu degetul, dar avem, vai, destule titluri de spectacole cu piese celebre care sunt scoase prematur de pe afiș, altele care se joacă mult prea rar, o dată pe lună, sau pe trimestru, chiar și pe semestru, într-o frecvență, deci, de-a dreptul disprețuitoare. De ce în locul programărilor cu o bună frecvență a marilor succese se tot face loc pe scenă pentru mult prea multe texte îndoielnice, în spectacole modeste, alunecându-se astfel ușor în facil sau, și mai grav, în vulgarizări jalnice, uneori impardonabile ? Cui folosesc aceste dezechilibre, care nu odată s-au dovedit a fi neagreate, chiar respinse de marele public? Doar aceste programări sunt făcute de oameni pricepuți în domeniu. Să-i chinuie oare pe aceștia alte interese?
Nu vreau să fac nici un proces de intenție, dar o proastă frecvență pe afiș a celor mai valoroase spectacole duce automat nu doar la inevitabile deteriorări ale calității dobândită la premiere, dar și la pierderea din vedere a unei constante publicități, extrem de profitabilă, care știm că nu o face nimeni mai bine ca spectatorul care iese încântat de la un spectacol celebru. De ce se pierd tocmai aceste elementare considerente, în dauna unor reale avantaje e foarte greu de înțeles. Tot vorbim astăzi despre manageriatul teatral și e o tristețe să constați cum importanți directori nu conștientizează faptul că în nimic nu se poate reflecta mai bine calitatea manageriatului domniilor lor ca în felul în care demonstrează sau nu tocmai maxima valorificare și exploatare a produsului teatral, dovedit a fi excepțional.
Desigur, nimeni nu poate prevedea ca toate premierele unei stagiuni vor fi considerate, oricât am dori-o, evenimente, mari succese de public şi presă. Se ştie bine asta, riscurile creaţiei artistice nu sunt uşoare pentru nimeni astăzi, dar acelea care până la urmă se dovedesc a fi, se pot aduna într-un așa-zis repertoriu permanent (vezi spectacolele celebrului regizor Yuri Kordonsky de la Teatrul Bulandra), bucurându-se astfel de o frecvență de joc pe măsură, care să aducă beneficiile artistice și pecuniare mult dorite. De ce am risipi în fond capitalul unor costisitoare investiții și mai ales pe cel al unor remarcabile creativități? Sunt realizări actoricești, regizorale și scenografice care, fără o bună frecvență pe afiș a spectacolelor lor excepționale, trec aproape neobservate, negustate îndeajuns de marele nostru judecător care este publicul iubitor de teatru, singurul capabil să consacre în mod real personalitățile artistice de care dispunem la un moment dat, creându-se astfel vedetele autentice, mult îndrăgite dintotdeauna și de care avem azi, vai, atâta nevoie!
Print