Craiova e un oraş supravieţuitor. A rezistat invaziei sociale a industrializarii, şi-a vindecat fracturile produse de cutremurul din 1977, şi, ciudat de târziu, s-a eliberat de ceaţa paralizantă a anilor ’90, devenind o cetate vie şi contemporană. Frumoase case boiereşti, urme ale bogăţiei unui oraş de negustori, încă rezistă mândre, iţindu-se din cenuşiul comunismului şi ambiţiile modernismului. Adieri mediteraneene aduc aici o primăvară abundentă, de parcă ar purta în ele toate amorurile spuse sau nespuse ale generaţiilor care au populat cândva oraşul, iar urmele unor paşi celebri încă mai înnobilează aleile parcurilor. Peste toate acestea, timp de zece zile, Festivalul Internaţional Shakespeare vine ca un vânt neastâmpărat, ca un duh bun al depărtărilor, umple străzile de oameni noi şi serile de emoţie. Vis al unor nopţi de primăvară.
Anul acesta, când se comemorează 400 de ani de la trecerea în eternitate a lui William Shakespeare, evenimentul teatral de la Craiova ajunge la cea de-a X-a ediţie. În Antichitate, numărul zece era considerat simbol al desăvârşirii şi împlinirii, or, spre asta a năzuit încă de la început directorul şi fondatorul festivalului, Emil Boroghină, încă de pe vremea când lumea îl considera doar un frumos nebun visător. Această ediţie aniversară a fost, însă, poate cel mai bine definită – cu obişnuitul umor englezesc şi laconismul specific naţiei care l-a dăruit lumii pe Shakespeare – de către Nigel Townson, directorul British Council România, unul dintre partenerii tradiţionali ai manifestării: Wow! From Ninagawa to Ostermeier! În fond, ce am putea spune mai mult.
Între atâtea şi atâtea (pre)nume uriaşe care animă fiecare ediţie a Festivalului Shakespeare – Hamlet sau Iulius Caesar, Richard II sau Richard III, Romeo şi Julieta –, s-a strecurat anul acesta, aparent cu timiditate, dar nu cu mai puţină forţă spectaculară, un personaj fără nume propriu. Să-i spunem – generic – Femeia. Sau: Femeia şi cele şapte vârste ale sale. Intitulată simplu „7 / 7”, producţia Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara porneşte de la celebrul monolog din „Cum vă place”: Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori. Răsar şi pier cu rândul, fiecare: Mai multe roluri joacă omu-n viaţă, Iar actele sunt cele şapte vârste… În piesa lui Shakespeare, versurile sunt rostite de un personaj la fel de vestit: Jacques melancolicul, sceptic filosof rătăcit printre îndrăgostiţii şi surghiuniţii din Pădurea Ardenilor, care acceptă cu blândă şi înţeleaptă tristeţe trecerea noastră efemeră prin lume.
Într-un spectacol (aproape) all-men regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Budapesta (şi invitat la ediţia trecută a Festivalului Shakespeare de la Craiova), într-o distribuţie exclusiv masculină, aşadar, rolul îi revenea unei cunoscute actriţe a instituţiei: Dorottya Udvaros. Cuvintele monologului îşi păstrau însă universalitatea. Şi veşnicia.
Producţia timişoreană „7 / 7” este una fără cuvinte, un spectacol de autor. De fapt, de autori: regia, coregrafia, interpretarea – Baczó Tünde, muzica – Cári Tibor, proiecţii – Balázs Klára. Reunite (pe scenă, în fundal sau ca acompaniament live), artele lor demonstrează forţa puternic emoţională a corpului în mişcare, a muzicii şi a imaginilor. Iar cele şapte vârste ale Femeii se înşiruie pe aţa vieţii: de la poziţia fetală, în pântec generos de mamă, pân’la un nimic pe care încă nu-l cunoaştem. Odată ieşit la lumină, corpul fetei va descoperi goliciunea, precum o Evă-copil. Întâi e prunc… Scânceşte, ţipă şi nu-şi află locul… Primilor paşi şi jocurilor copilăriei le urmeaz-a doua vârstă. Şcolar apoi, cu un ghiozdan în mână Şi faţa fragedă ca zorii zilei, Târându-se spre şcoală-ncet ca melcul. Ghiozdanul roz e supradimensionat, iar puiul de om îl cară tare greu. În el îşi poartă însă visele ca pe nişte fluturi ce aşteaptă să-şi ia zborul.
Pe urmă-ndrăgostit… Jocurile copilăriei se transformă-ncet în alt fel de jocuri. Fetiţa de-altădată îşi înroşeşte părul şi pantofii, îşi dăruieşte inima şi corpul… Soldat pe urmă… pe frontul unei slujbe, prizonier-a automatismelor unui birou. Ritmul vieţii se schimbă, creşte până la paroxism, ca şi nebunia vieţii. Mamă apoi, cu pântec rotofei, mamă din nou şi „mamă de familie”, gospodină trudind cotidian – o viaţă de om – ca să mănânce-o pâine… Albă-i făina, dar şi bătrâneţea care vine pe furiş, pe nesimţite, încărunţind părul Femeii. Scene puternice, frumoase vizual se succedă spre final şi conduc spre cel inevitabil. Toate vârstele sunt retrăite pân’la scena cea din urmă, care-ncheie Peripeţiile acestui basm: E prunc din nou, nimic nu ţine minte, Dinţi n-are, n-are ochi, nici gust – nimic… Femeia revine la poziţia iniţială. Întunericul învăluie scena şi sala. Linişte. Aplauze.
Adeseori, de-a lungul anilor, spectacolele programate la matineu în Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova s-au dovedit „mici bijuterii teatrale”, încântătoare surprize pentru publicul „istovit” uneori de-atâtea „texte mari”. A fost şi cazul acestui „7 / 7”, cu dansatoarea-coregrafă Tünde Baczó aflată într-o remarcabilă formă artistică. I s-au alăturat muzicile lui Tibor Cári – originale, unice, particulare –, conducând spre un „déjà-vu” generat de „marca înregistrată” a compozitorului-interpret, un sunet lesne recognoscibil de cei familiarizaţi cu muzica sa de teatru. Spaţiul sonor se completează continuu cu cel vizual, prin proiecţiile Klárei Balázs: desene animate, linii simple, alb şi negru şi, din când în când, pete de culoare – regăsite şi-n elemente de costum sau recuzită. Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori… Linişte. Aplauze.
Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” Timişoara
„7 / 7”
(spectacol prezentat în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare Craiova 2016)
Regizor-coregraf: Baczó Tünde
Muzica: Cári Tibor
Decor: Albert Alpár
Costume: Baczó Tünde
Dramaturgia: Simona Donici
Proiecţii: Balázs Klára
Cu: Baczó Tünde
Foto: Bíró Márton
Print