Dacă „Nymphomaniac. Vol 1” este un film despre cea care pretinde culori mai spectaculoase apusului, „Nymphomaniac. Vol 2” este un film despre banalitatea apusului. Lars von Trier a întins o capcană în care a picat el însuşi. S-a lăsat atras de tentaţia de a provoca un pariu pe care nu a mai avut puterea de a-l câştiga. Lungind povestea, a diluat conţinutul. Încercând să foreze la mari adâncimi sufleteşti, a alunecat pe panta previzibilului şi a sacrificat demonstraţia artistică, în favoarea şocului afectiv. Surpriză – câteva bice sado-masochiste aplicate metodic nu mai contează după ce ne-a sedus cu metafore, analogii culturale, umor şi inteligenţă. Odată ce ne-a convins să credem că apusului îi pot fi pretinse culori mai spectaculoase, contra-argumentul lumii reale terne, dure şi gri prin excelenţă îşi pierde din vigoare şi rămâne un simplu statement. Ştim că viaţa nu este vis, dar odată fascinaţi de lumea din spatele pleoapelor închise, de ce am renunţa la somnul fertil care naşte minuni?
Excesul îşi spune cuvântul. Oricât de potent-creator ar fi von Trier, păcatul său a fost lipsa de măsură. Nu a ştiut să pună punct. A fost un Woyzek care nu a ştiut să îşi dozeze forţa sentimentelor, mare, puternic şi stângaci, care ucide inocent din prea-plinul iubirii pe care nu îl poate controla. Continuarea poveştii păstrează prea puţin din stranietatea personajelor, din atmosferă chiar, şi mizează pe acţiune. Premisa este chiar mai ofertantă – limitele corpului vs. limitele psihicului uman. Cât de departe poţi merge pentru a fi tu însuţi? Simplu. Până la capăt. Iar pentru Joe, eroina din „Nymphomaniac”, a fi tu însuţi înseamnă a-şi accepta natura altfel decât cea din baremul stabilit de cei mulţi. Înseamnă să renunţi la iubire, la grija pentru propriul copil, în încercarea disperată de a satisface o dorinţă ce intră în domeniul patologicului. Dorinţa pentru ea înseamnă viaţa însăşi.
Scenele de sado-masochism care aproape au făcut ca filmul să fie interzis în cinematografele din România (cu mult mai blânde decât le aşteptam în urma focului de paie iscat pe această temă) sunt excesive ca durată şi nu ca intensitate. Prin repetitivitate ţin povestea în loc, în încercarea neizbutită de a expune degradarea în cele mai mici amănunte. Demonstrativ şi fără forţă estetică, doar explicit şi prelung. Apoi volutele inutile pe care le face filmul de dragul de a pune pe tapet o frescă a mai tuturor deviaţiilor sexuale sunt inutile şi încarcă povestea fără să aducă niciun plus-valoare la capitolul estetic. Din durata totală jumătate ar fi putut lipsi. „Nymphomaniac. vol. 2” ar fi putut lipsi, de fapt. Partea plină a paharului lipită de sora sa bună – vol. 1 – ar fi fost, într-adevăr, un film mare. Aşa, precum mărul otrăvit, jumătate sănătos, jumătate putred, întregul îţi lasă un gust amar. Şi pentru că tot vorbim despre un film în care sexul este miza principală, pot spune chiar „edusă şi abandonată”. Precum Joe, nu mai simt nimic. Iar aceasta nu pare a fi intenţia, încât există cel puţin două scene care spun altceva.
Auto-citarea „Antichrist” este una dintre acele scene „wow”. Aceeaşi situaţie, aceeaşi actriţă, aceeaşi muzică, aceeaşi
zăpadă, acelaşi ritm, deznodământ diferit. Fulgii cad, acordurile lui Handel din „Lascia ch’io pianga”, copilul nesupravegheat ajunge la fereastră, mama în căutarea satisfacţiei carnale. Şi ştii că de data aceasta finlalul va fi fericit pentru cel mic, pentru că ea nu mai simte nimic. Poezia acestor câteva minute, paralela atât de clară, şi totuşi deloc ostentativă, scara 1:1, atmosfera, totul este perfect. La fel ca cinci minute ale Prologului impecabil.
Apoi finalul. Deşi aştepţi ca interlocutorul care se auto-caracterizează ca fiind asexual, virgin la bătrâneţe, să îi ceară, măcar din curiozitate, nimfomanei care tocmai şi-a povestit viaţa plină de episoade excitante favorul acela… Seligman preferă să abuzeze meschin şi laş. După ce femeia din faţa lui îl numeşte primul şi singurul său prieten, cu încredere, după ce datorită lui ia hotărârea de a se nega pe ea însăşi, de a se resemna în numele normalităţii, ucigându-şi natura, el o tratează ca pe un simplu obiect. Ca pe una dintre cărţile sale, din care îşi ia informaţiile. Şi nici măcar cu acelaşi respect sau iubire pe care o arată filelor reunite în volume. Trist, hoţeşte şi cu zâmbetul pe buze. Iar ea apasă trăgaciul pistolului. Sfârşit.
Vol. 2 este un apendice. Există, nu ştirbeşte cu nimic frumuseţea volumului 1, dar poţi trăi la fel de bine şi fără el. Aşteptările sunt înşelate, iar în loc de metafore generatoare de orgasm intelectual, primeşti o doză de „action”. Întrebările vin abia mai târziu, când trece dezamăgirea. Implicaţiile psihologice, impactul finalului, micile izbânzi ale frumosului în artă vin cu efect întârziat şi te duc inevitabil la aceeaşi nostalgie lăsată de volumul 1. Iar după ce îţi dai singur răspunsurile pe care von Trier, în mod pervers şi inteligent, a omis să le împărtăşească, ajungi la o concluzie tristă: eşti liber să pretinzi apusului culori mai spectaculoase, dar ele nu vor exista niciodată.
Print