O călătorie pe urmele morţilor solitari

Suntem cu toții treizeci de persoane, majoritatea necunoscuți unul celuilalt, așezate la praznicul de după înmormântarea decedatului „D.ˮ. Şi totuși, suntem musafiri nepoftiți la masa de pomenire din sala funerară (Halle 1) a Cimitirului Central din Viena. Musafiri nepoftiți este și titlul performance-ului creat de colectivul „DARUM, Performing Arts and Musicˮ. Fondat în urmă cu un an, trio-ul format din Laura Andreß, Victoria Halper și Kai Krösche, s-a hotărât să debuteze cu un proiect dedicat „morților solitariˮ.

Conform statisticii, la Viena au loc în fiecare an în jur de șaisprezece mii de înmormântări, dintre care aproximativ cinci sute sunt „funeralii solitareˮ, și anume se desfășoară fără prezența niciunei rude. În absența totală a vreunui prieten sau cunoscut, costurile sunt suportate de oraș. Tocmai de aceea, unul dintre motivele invocate pentru aceste împrejurări aparent nefirești este lipsa preluării costurilor înmormântării de către cei apropiați. O altă cauză ar fi atingerea unei vârste considerabile respectiv creșterea speranței de viață și, nu în ultimul rând, cea a anonimatului oferit de un oraș mare.

Dar cine au fost acești „morți solitariˮ? Ce au făcut și ce le-a plăcut pe timpul vieții? În ce au crezut? S-au simțit singuri? Și cum putem „abordaˮ o persoană pe care nu am întâlnit-o niciodată? Iată câteva dintre întrebările pe care și le-a pus colectivul DARUM. Având ca punct de plecare un articol de ziar despre fenomenul „funeraliilor solitareˮ, cei trei au selectat mai întâi cinci persoane având vârsta cuprinsă între 39 și 68 de ani și înmormântate în acest fel, într-un ritual ce se desfășoară în fiecare zi de luni la ora opt dimineața. Printre cei selectați se află o pensionară, un homeless și un migrant. A urmat apoi o etapă de căutare a urmelor lăsate de către decedați pe timpul vieții. Descoperirile au fost uluitoare. „Am întâlnit vecini și oameni care au cunoscut persoana decedată și au fost uimiți să afle despre înmormântarea acesteia, deoarece decesul nu le-a fost niciodată comunicatˮ, spune unul dintre fondatorii colectivului DARUM.

Spectacolul rezultat este ieșit din comun și unic în felul său. Te emoționează și totodată te revoltă, dar, mai ales, te îndeamnă la reflecție. Musafiri nepoftiți este deopotrivă performance, instalație și un spectacol de artă participativă. O experiență inedită pentru toate simțurile. În cinci după-amieze consecutive, destinul câte unuia dintre morții solitari selectați este transformat într-o călătorie cu o durată de patru ore, care se încheie cu un act al comemorării colective. Spectacolul itinerant, limitat la treizeci de „oaspețiˮ, debutează în incinta teatrului Werk-X, în clădirea aflată chiar în inima Vienei, în apropierea Catedralei Sfântul Ştefan, pentru a continua apoi cu o plimbare cu autobuzul prin capitala austriacă și a aduce în final publicul la periferie, la Cimitirul Central.

Sălile intime ale teatrului sunt împărțite în mai multe locații. Pe pereți sunt afișate, printre altele, postări de pe Facebook sau copii după acte (a certificatului de naștere, a intabulării apartamentului, a certificatului de deces) – numele real fiind șters din toate documentele. O atmosferă specială e creată de decorul naturalist realizat de Julia Grevencamp. În apartamentul reconstruit de aceasta pot intra numai câte trei participanți simultan, accesul făcându-se prin intermediul unei chei atârnate de peretele de la intrare. Odată aflați înăuntru remarcăm o sumedenie de obiecte, printre altele vase nespălate, un coș de gunoi arhiplin, ziare necitite, o scrumieră plină de mucuri de țigară, o geantă de sport, o cantitate exagerat de mare de suluri de hârtie igienică, un ceas care a stat. Chiar și imaginea de pe ecranul televizorului pare încremenită.

Înapoi în foyer, videoclipuri scot în evidență locurile prin care a trecut decedatul în timpul vieții. Într-o nișă putem asista prin intermediul unui film, evident, la înmormântarea propriu-zisă și chiar „aruncaˮ o lopată de pământ peste „sicriuˮ. Există, de asemenea, aparate de telefon care sună. Iar la ridicarea receptorului, la celălalt capăt de fir o voce caldă povestește detalii despre „D.ˮ. Și în tot acest timp, unul dintre actori relatează diverse fapte la microfon, printre altele despre istoria Poloniei și a orașului Cracovia. La un moment dat ni se oferă să gustăm niște pierogi – felul național de mâncare polonez. Primim și câte un păhărel de votcă. Suntem încurajați încontinuu să notăm cât mai multe detalii într-un caiet negru pe care fiecare l-a primit la intrare. „Munca de detectivˮ este fascinantă. Încet-încet se conturează imaginea unui muncitor imigrant din Polonia de 39 de ani, amabil și săritor, singuratic, deopotrivă sportiv și fumător înrăit. Avem impresia ca am ajuns aproape să îl cunoaștem pe „D.ˮ Dar oare acesta să fie scopul întrunirii?

După aproape o oră, suntem invitați să părăsim incinta teatrului și să ne urcăm într-un autobuz. În timp ce privim pe geam, o voce ne îndeamnă să reflectăm „pentru ce merite unor oameni li se ridică monumente, în timp ce alții dispar în uitareˮ. Pe drumul de la centru spre periferie, aceeași voce ne poartă înapoi în timp, cu multe secole în urmă, într-o Vienă în care nu existau mașini, pe vremea când căruțe cu cai transportau sicriele către mormânt. Ajunși la cimitir suntem împărțiți în trei grupe – ca semn de recunoaștere primim o umbrelă de culoare fie albă, gri sau neagră. Echipați cu căști audio parcurgem aleile cimitirului, ascultând textul scris la comandă de unul dintre cei cinci autori: Emre Akal, Mario Schlembach, Alexandra Pâzgu, Andrea Imler și Thomas Perle. Drumul pe care îl străbatem până la mormântul lui „D.ˮ este destul de lung. În urechi îmi răsună cuvintele pline de sensibilitate ale Alexandrei Pâzgu. Trecem pe lângă catafalce impresionante (din unul răsare un cap de cal sculptat în piatră, pe altul tronează o sumedenie de statui). Pe o alee alăturată zăresc o femeie care trage după sine un geamantan pe rotile – o figură ireală, parcă din altă lume.

Suntem în cel mai important cimitir din Viena. Cu toate acestea, locul de veci al oamenilor de toate religiile nu este rezervat doar decedaților: peisajul parcului cu flora și fauna sa impresionantă oferă un loc de relaxare și contemplare celor vii. Inaugurat în 1874, Cimitirul Central este unul dintre cele mai mari complexe de cimitire din Europa, ce se întinde pe un areal de mai mult de doi kilometri pătrați și care cuprinde aproximativ 330.000 de morminte. Este una dintre atracțiile turistice speciale ale orașului datorită clădirilor în stil Art Nouveau, precum și a numeroaselor sale monumente funerare interesante ca arhitectură şi cavouri în care sunt înmormântate unele dintre cele mai distinse personalităţi, printre altele, Schnitzler, Beethoven, Schubert, Johann Strauss tatăl şi fiul, Brahms, Mozart.

Spre deosebire, pe mormintele „morților solitariˮ se află doar o simplă plăcuță de lemn. Iar spre surprinderea mea, există foarte multe asemenea locuri special amenajate în cimitir. Ajunși la presupusul mormânt al lui „D.ˮ păstrăm un moment de reculegere după care ni se explică că, datorită protecției datelor, plăcuța de pe locul respectiv va rămâne anonimă. Povestea la granița dintre ficțiune și realitate despre singurătate, moarte și impenetrabilitatea existențelor umane se încheie la masa de pomenire. „Gazdeleˮ dispar aproape imperceptibil, în timp ce noi, participanții, începem să mâncăm și să bem din bunătățile aflate pe masă. Însă fantoma lui „D.ˮ se află printre noi și ne va urmări și după părăsirea incintei cimitirului, căci, totuși, persoana respectivă a existat cu adevărat.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.