O, Captain! My Captain!

Scrisoare deschisă domnului Miklós Bács

Domnule Miklós Bács,

Am ales să vă transmit public această scrisoare, pentru că am considerat a fi cel mai sincer gest pe care îl pot face în semn de respect. Gândurile mele îşi aşteaptă cuminţi rândul încă de la finalul Galei Tânărului Actor HOP. Am aplaudat din sală vorbele pe care le-aţi spus de pe scenă şi le-am simţit ca pe o lecţie de colegialitate, profesionalism, loialitate în faţa unui crez profund, pedagogie făcută fără demagogie şi, mai ales, încredere încăpăţânat de frumoasă în ceilalţi; în unitatea unei bresle în care de cele mai multe ori orgoliul scoate în evidenţă punctele divergente şi astfel ne împrăştie în colţurile noastre mici de singurătate.

Felul în care le-aţi purtat de grijă participanţilor de la Costineşti, dedicaţia dumneavoastră sinceră şi interesul real pentru a oferi câteva unelte în plus celor aflaţi la început de drum în profesie este cel mai nobil semn de smerenie pe care îl faceţi pentru a doua oară în calitate de director artistic al unui eveniment teatral important. Lecţia pe care dumneavoastră o predaţi la malul mării este aceea a vocaţiei, a verticalităţii pe scenă şi în afara ei, a respectului nedisimulat în faţa unei arte de care ne putem apropia doar cu credinţa nepătată; este o lecţie care trece dincolo de rampă şi oferă celor care ştiu cum să primească o mostră de viaţă frumoasă. Un cadou prins nu cu panglici colorate, ci cu obositorul lanţ al loialităţii nedisimulate pentru un crez artistic şi de viaţă ce stă drept şi sigur pe sine în faţa oricăror forţe ce l-ar vrea încovoiat.

Urmărindu-vă cu coada ochiului cum le-aţi fost aproape mai tinerilor dumneavoastră colegi, am găsit în dumneavoastră mentorul pe care mi l-aş fi dorit, pe care încă îl caut. Sunteţi acel profesor care nu doar livrează informaţii de la adăpostul unui statut cimentat cu un titlul universitar, ci un pedagog cu har, aşa cum prea puţini mai avem şansa de a întâlni în sălile de cursuri ale învăţământului artistic astăzi. Pasiunea reală pe care o aveţi pentru profesia de profesor vă ţine departe de emfaza şi siguranţa de sine, soră cu nepăsarea altor profesori de profil care perorează şi dau lecţii pe care ei înşişi nu le stăpânesc. Sunteţi profesorul pe care nu l-am avut şi de la care, totuşi, învăţ din ce în ce mai mult cu fiecare nouă întâlnire oricât de scurtă. Iar în afara scenei sunteţi o tipologie şi mai rară, de coleg pe care mi l-aş dori prieten, tocmai pentru calitatea umană pe care nu o afişaţi ca pe o medalie la piept, ci pe care o conţineţi cu aceeaşi smerenie şi înţelepciune.

Tot ce vreau, de fapt, să spun în vorbe multe este un simplu mulţumesc pe care îl vreau cât mai bine motivat tocmai pentru a cuprinde în el recunoştinţa pentru felul în care înţelegeţi să existaţi pe scenă şi în sala de curs; pentru generaţiile de actori pe care le educaţi teatral în spiritul cel mai sănătos, mai etic şi mai profesionist. Felul în care dumneavoastră scoateţi la lumină nu doar talentul şlefuit al studenţilor dumneavostră, ci şi calitatea umană (pe care cei mai mulţi sunt sfătuiţi să o pună la păstrare atunci când urcă pe scenă) este talentul pe care îl investiţi cu generozitate an de an în fiecare student pe care îl transformaţi cu răbdare în coleg. Dacă alţi profesori îşi asmut studenţii să „urle ca lupii” sau să „muşte precum câinii” şi să fie cu ochii în patru la competiţie şi le ascut instinctul de luptători într-un război fals întreţinut, dumneavoastră vorbiţi despre „echipă”, „împreună”, „respect”, „grijă” – cuvinte atât de frumoase care le rămân străine tinerilor actori care nu au şansa de a vă fi studenţi. Pentru aceste cuvinte vă mulţumesc.

Şi pentru că, fără să vreau, v-am asimilat cumva personajului meu preferat – Don Quijote. Cred că refrenul final, „To dream the impossible dream”, este îndemnul pe care m-aţi învăţat să îl translatez din idealismul lui fără speranţă într-un spirit profesionist asumat, în care visul imposibil devine tangibil prin seriozitate, devotament şi încredere în sine. Şi pentru asta vreau să vă mulţumesc.

Şi ar mai fi un mulţumesc: acela pentru că mi-aţi oferit un nou motto care a sintetizat acel ceva pe care îl bănuiam, dar nu îl puteam fixa în vorbe puţine – „Înainte să fim profesionişti, trebuie să fim Oameni!” Aşadar, ca de la un om către altul: mulţumesc!