“Ne aflăm pe peronul gării Medgidia. E vară. E amiază. E cald. La bufet, muştele au leşinat de zăpuşeală…”Stop! Maistre, dă-napoi banda! – Suntem în Bucureşti. E vară. E zăduf. Pare pustiu. Conform uzanţei, mai devreme sau mai târziu, teatrele de stat şi-au închis cu seninătate stagiunea. Spectatorii hămesiţi de cultură sau de un simplu divertisment de sezon migrează care încotro, spre cluburile, pub-urile, cafenelele, sufrageriile, terasele şi parcurile în care se joacă teatru. Cu conştiinciozitate, energie, bucurie şi infinită tinereţe. Şi nu vorbim acum de bine-promovatul festival “Bucureştii lui Caragiale”, ci de veteranul Teatru LUNI / Green Hours, independentul Teatrul ARCA / La Scena, elegantul Godot Cafe Teatru, neconvenţionalul “unteatru”, aprigul În Culise sau hedonistul Tête-à-Tête din Herăstrău. Carevasăzică – doar câteva din spaţiile ce găzduiesc idei şi energii. Dinamismul e nepereche şi niciun studiu de specialitate dedicat teatrului românesc actual nu ar trebui să ocolească acest moment. Pionieratul a trecut de mult, dar, ca întotdeauna, începuturile şi drumul sunt cele mai frumoase. Există deja numeroase festivaluri dedicate proiectelor independente, deci fenomenul e de urmărit şi comentat pe măsură. Ca şi alegerea textelor pentru astfel de proiecte.
Cu doar câteva luni în urmă, îmi intitulam un articol “Dor de Mazilu”, recunoscându-mi cu sinceritate nostalgia pentru unii comediografi români de dinainte de 1989, consideraţi în prezent prea dataţi. Nume precum Mazilu, Băieşu, Baranga, Ecaterina Oproiu sau Tudor Popescu, ba chiar şi piesele istorice ale lui Sorescu au intrat, fără osebire, în acelaşi vraf, în care regizorii nu au mai avut chef să scormonească, sătui, poate, şi de frecvenţa cu care autorii şi operele lor se găsiseră pe scenele şi ecranele noastre. Tinerii artişti, însă, privaţi de asemenea amintiri, au început a redescoperi valoarea identitară a unor astfel de texte, reprezentative pentru dramaturgia românească, iar numele pomenite aici au revenit – mai ales în teatrul independent şi producţiile studenţeşti.
Este şi cazul noului spectacol prezentat la Teatrul ARCA din Clubul La Scena – “Iubirea e un lucru foarte mare”, pe texte de Ion Băieşu, în regia lui Marius Gîlea. Actor, dar şi profesor, şimuzician, regizorul Marius Gîlea trăieşte, probabil, nostalgii similare, de s-a oprit tocmai la acest nume. Pe care, însă, şi generaţiile actuale îl pot asocia (datorită cinematografului şi televiziunii) cu unele dintre creaţiile sale literare: romanul “Balanţa” şi acest foileton satiric, subintitulat “Câteva minunate povestiri despre Tanţa şi Costel”. Piesele sale de teatru (cea mai cunoscută – “Preşul”) se dezvoltă tot în jurul unor naraţiuni, adesea comice, înfăţişând o mahala modernă, pitorească, post-caragialiană.
Ca şi la Mazilu, cu care a fost contemporan, replicile sunt scurte parabole, iar umorul dialogurilor virează spre batjocură. Spre deosebire însă de tăişul cuţitului mazilian, Băieşu unge lama satârului satiric cu puţin lirism, dând o şansă propriilor personaje. Autorul însuşi mărturisea că întreaga lor existenţă e învăluită de o dulce candoare: iau lucrurile la modul propriu şi le judecă în chipul cel mai simplu şi franc, cu o sinceritate şi bună credinţă totale. Pe o altă scală a mediocrităţii, întâlnirea dintre Tanţa şi Costel aduce cumva cu cea dintre Doamna şi Domnul din “Frumos e în septembrie la Veneţia” de Teodor Mazilu, doar că “sentimentul complex al dragostei” se transformă, la Băieşu, într-un “lucru foarte mare”… Iar eroii noştri, din simpli “proşti sub clar de lună”, semidocţi cu pretenţie de filosofi, se constituie într-un cuplu celebru, a cărui notorietate, în spaţiul nostru geografic, e comparabilă cu cea a lui Adam şi Evei, a lui Romeo şi a Julietei sale…
Lucrurile se petrec natural: s-au cunoscut la Medgidia, într-o gară, marţi, la ora paisprezece şi douăzeci şi unu (ora Bucureştiului). Ea pierduse acceleratul spre Lehliu, el – spre Babadag. Ea are 18 ani şi este casieră la Alimentara, el – 21 şi e achizitor la ORACA (!!!). După nici o oră, opt mici cu multă sare, două halbe şi doi ţapi de bere, au stabilit toate detaliile nunţii. Duminică, în casa Tanţei din Lehliu, invitaţii mănâncă bine, beau bine şi se distrează bine. Căsnicia pare de viitor, căci, “într-o familie solidă, bărbatul aduce banii, iar femeia sentimentul…” Desigur, fiecare în limita posibilităţilor. Idealul, orizontul şi fericirea comună sunt discutate şi negociate. “Nimic nu contează mai mult într-o viaţă de om decât fericirea”, dar, pentru asta, “nu e suficient să vrei, trebuie să te organizezi”. Micile neînţelegeri se sting cu bere, cele mari – cu bătaie.
Regizorul Marius Gîlea a optat pentru patru din cele opt schiţe ale foiletonului. Aparent, decupajul textului a fost simplu de realizat, datorită structurii sale eminamente dramatice, a dialogurilor construite ireproşabil, ce s-au transformat firesc în replici, dar şi a perfectei valabilităţi a conţinutului în timp, deloc de neglijat. Cu o singură excepţie: acel Oficiu Regional de Achiziţii şi Colectare Animale ORACA, unde lucrează Costel, dar a cărui sonoritate de acronim este de un comic irezistibil. Rezultatul: o piesă scurtă, bine închegată.
Dacă această primă sarcină a fost simplă la prima vedere, nu la fel au stat lucrurile în ceea ce priveşte regia şi interpretarea. Căci pare tare greu de luptat cu “fantomiada” vocilor şi intonaţiilor inconfundabile ale lui Octavian Cotescu şi Coca Andronescu, adevărate “mărci înregistrate” ale celor două personaje, încă din anii ’60, supravieţuind impecabil trecerii timpului. Cu toate acestea, regizorul şi actorii găsesc calea proprie, plecând de la premisa valorii comice intrinseci a textului. Odată recunoscut acest fapt, lucrurile devin din nou simple. Regizorul nu îşi îngăduie mari inovaţii, oricât ar fi de tentante, ci îl citeşte în amănunt pe Băieşu şi îşi ghidează cu atenţie foarte tinerii şi înzestraţiiactori, speculând la maxim toate inflexiunile de voce, toate detaliile de gest şi mimică.
În rolul Tanţei, Adina Stoica trece milimetric prin toate stările personajului. Dintr-o tânără sfioasă şi delicată, fată bună, de caracter, se transformă – gradat – într-o adevărată Miţa Baston a răfuielii conjugale, cu ocazia sfărâmării Trabant-ului cu greu achiziţionat din micile ei economii. Violenţa sa verbală şi fizică este îndreptată împotriva “adulteristului” de ocazie, ghinionistul Costel. În rolul acestuia, Daniel Hara construieşte un individ grobian, de inspiraţie oltenească, profitând de originea necunoscută a personajului orfan, găsit într-o biserică. Om de onoare, cu principii şi mici filosofii personale, Costel îşi permite un tic verbal, regăţeanul “bă”, în detrimentul ceva mai inofensivului “mă”, folosit cu mai multă parcimonie de către Băieşu şi înaintaşul Cotescu.
Al treilea personaj, contrazicand zicala englezească “three is a crowd”, este Povestitorul, de fapt – vocea “autorelui”. Rolul ar putea părea ingrat, dacă Sorin Şaguna nu l-ar interpreta cu mult umor şi dezinvoltură, adjudecându-şi o partitură comică generoasă. În fine, în completarea micii, dar destoinicei echipe artistice, deja experimentatul scenograf Vladimir Turturică îşi dovedeşte încă o dată înclinaţia către multifuncţionalitatea obiectelor de recuzită. Într-un spaţiu aproape gol, doar uneori îmbrăcat sonor, banca din gara Medgidia devine – succesiv – tejghea de bufet, masă de nuntă la Lehliu, banchetă de tren personal şi, în final, pat de spital.
Rezultatul: un spectacol reconfortant, ca o bere rece, cu spumă, într-o zi caniculară. Despre care am convingerea că nu va dura doar o vară. “Maistre! Ia mai dă o halbă! Mă, ce căldură!”
Print
Un Comentariu