O colivie și mai multe vieți refuzate

Inițiat anul trecut de TNB, sub sloganul „un Teatru nou pentru un Public nou”, programul 9G le propune spectatorilor câteva producții ce aduc în prim-plan artiști tineri, aflați la început de drum. La câteva luni de la demararea proiectului, mai exact la sfârșitul anului trecut, după ce producțiile regizate de Horia Suru și Catinca Drăgănescu și-au început viața pe scenă, a avut loc încă o premieră: „Piesă pentru frate și soră” de Tennessee Williams, în regia lui Iris Spiridon.

Concepută astfel încât să încapă într-o singură oră, ceea ce presupune știința de a concentra, de care atâția creatori de teatru din România rămân străini, această propunere se află la primele reprezentații, când energiile încă își caută un ritm, când interpretarea și celelalte elemente, se așază, când spectacolul însuși încearcă să-și contureze o identitate. Tennessee Williams nu se montează tocmai des în România. Piesele lui de notorietate mai au parte de câte o montare din când în când, însă cele mai puțin cunoscute nu ajung pe scenă. Alegând unul dintre textele lui târzii, cu accente beckettiene, în care alunecarea spre absurd era deja ireversibilă, în care scriitura era fascinată de abstract, regizoarea și-a asumat un risc: riscul de a nu face transparent pentru spectatori orizontul – sau măcar unul dintre orizonturile – piesei.

Și, din păcate, exact asta se întâmplă. Într-o montare care-i datorează mult scenografei Cristina Milea, autoarea unui decor-obiect multifuncțional, care se schimbă de la o scenă la altă, evocând spații și locuri diferite, adesea reușind să sugereze o atmosferă, povestea capătă doar un contur vag, ca un abur, pierzându-se printre diverse meandre. Plasată sub convenția teatrului-în-teatru încă de la început, când actorul (Istvan Teglas) ne cere nouă, spectatorilor, să ne închipuim o scenă elisabetană pe care se desfășoară povestea, montarea pune în lumină posibilitățile artistice ale celor doi artiști, Istvan Teglaș și Ioana Mărcoiu, dar fără a se constitui într-o propunere regizorală coerentă, lizibilă, descifrabilă.

De ce acest text acum? Ce anume a ales regizoarea din el? Ce urmărește spectacolul, pornind de la el? Ce fire tematice au fost de interes în mod special? Cum răspunsurile la astfel de întrebări nu reies din spectacol, publicului îi rămâne să-și petreacă o oră în compania a două povești firave, care se desfășoară în paralel pe scena de la Sala Mică și au aceiași protagoniști: doi actori înainte de un spectacol, epuizați și prinși în mrejele unor tulburări nervoase, și personajele lor, frații Felice și Clare, alienați și traumatizați după ce au asistat, în copilărie, la moartea părinților, undeva, într-o căsuță din sudul Americii.

Vedem două cupluri de personaje, interpretate de aceiași actori, pe o scenă în care cuvintele și gesturile parcă li se pierd, într-un vârtej de cuvinte din care nici alienarea sau anomalia, nici suferința, nici poezia nu transpar către public, în lipsa unui fir călăuzitor. Caracterul static al piesei și al spectacolului, gradul ridicat de obscuritate din scriitură, numeroasele pasaje confuze, care se joacă abstractizant pe sinonimia modernistă realitate-ficțiune, sunt câteva dintre obstacolele înalte pe care participanții la această cursă trebuie să le sară. Ceea ce e posibil numai în prezența unei intenții regizorale coerente, în slujba căreia să se pună toate mecanismele scenice. În absența ei, ele se învârtesc în gol și, trebuie s-o spunem, spectatorii se uită cam des la ceas în timpul spectacolului. „Teatrul, dacă nu e electric, poate fi foarte plictisitor”, comenta regizorul Andrei Șerban într-un interviu. Ceea ce e cu atât mai adevărat, ne place sau nu, în mileniul III, când totul s-a inventat… Departe de spectator rămân, în această oră, marile tensiuni și angoase din scriitura dramaturgului american, forța personajelor, finețea jocurilor de idei și, pentru că vorbim despre teatru, emoțiile de orice fel.

Bogăția din „Piesă pentru frate și soră”, care se desfășoară, spuneam, pe două planuri – actorii cu neliniștile și lehamitea lor existențială, prizonieri într-o colivie în care nu mai e aer; frații Felice și Clare, copii abandonați, singuri și neiubiți într-o viață care seamănă tot cu o colivie, o viață în care libertatea și-a pierdut sensul -, își va găsi o formă de viață pe scenă atunci când regizorul va descoperi sensurile din labirintul care este piesa și va alege unul dintre drumurile posibile spre exterior, adică spre spectator. Până atunci, jocul mobil al lui Istvan Teglas, în care există o binevenită doză de ironie și autoironie, un spirit ludic ce se simte de la prima replică, și al Ioanei Mărcoiu (și ea ludică și convingătoare, pe alocuri cu accente de moderat) nu poate salva spectacolul de plutirea fără vlagă într-o sferă cu contururi vagi. Convenția scârțâie din toate încheieturile, actorii/personaje care interpretează personaje în acest mise-en-abîme sunt parcă rotițele unei exercițiu de actorie (ar fi fost într-adevăr un exercițiu de imaginație pentru spectator, dacă acesta ar fi fost captivat în joc), simplitatea eșuează și golul nu se umple.

Personajele au răbdare însă, ca aproape orice făptură ce există pe pagina de hârtie. Dacă „Piesă pentru frate și soră” le refuză o viață, așezându-le pentru moment într-un discurs scenic care nu și-a găsit drumul spre spectator pentru că nu și-a găsit o identitate, oricât de plurală ar fi ea, nu înseamnă că încercarea nu este binevenită, ca și asumarea riscului de a aborda acum un astfel de text.

Teatrul Național I.L. Caragiale București

Piesă pentru frate și soră, de Tennessee Williams

Regia: Iris Spiridon

Distribuția: Ioana Mărcoiu, Istvan-Lajos Teglas

Scenografie: Cristina Milea

Light design: Bogdan Gheorghiu