Cel mai recent film semnat de Corneliu Porumboiu a avut premiera în România weekendul trecut, după ce regizorul tocmai câștigase cu această peliculă Premiul „Un certain talent” la „Secțiunea Un certain regard” la editiția din 2015 a Festivalului Internațional de Film de la Cannes. Și, drept urmare, numele lui a ajuns din nou în jurnalele de știri de la televiziune noastre.
Și totuși, iată-mă duminică, 31 mai, într-o zi însorită de weekend, la ora 15.20, singură în sala numărul 9 de la Cinema City Sun Plaza, contra unui bilet de 26 de lei. Mă gândesc, inevitabil ironic și cu oarece tristețe, că o să văd pentru prima dată un film proiectat doar pentru mine. Dar n-am parte, căci mi se alătură încă patru spectatori… Și uite așa, cinci spectatori se bucură într-un mall bucureștean de filmul abia premiat la Cannes. O, țară tristă, plină de umor… Nu zicea așa un poet?
Învăluită într-o ușor sesizabilă aură de duioșie, pelicula care ni se desfășoară încet în fața ochilor, expunând actori profesioniști și amatori, spații tratate de cameră astfel încât să degajeze tensiune și poezie, personaje cuminți și cu atât mai greu de construit și întâmplări curajoase care înving aceste personaje cuminți, are toate atributele simple prin care poate ajunge la aproape orice segment de public: simplitate și accesibilitate pentru publicul larg, pe de o parte, rafinament pentru elitiști (rafinamentul acela care se ascunde în spatele firescului, al clasicului verosimil, și e greu de explicat), pe de altă parte. Susținând că a pornit de la o aventură oarecum personală, de la o vânătoare de comori povestită de actorul amator care îl interpretează pe editorul falit în film, Corneliu Porumboiu a făcut, în interviuri și declarații, și un fel de captatio benevolentiae. Eficiența acestui cârlig pentru public nu cred că se poate măsura însă și, oricum, vagile indicii nu vor veni decât mai târziu, cel mai devreme peste câteva luni. Până atunci, rămâne în cinematografe acest film care-și așteaptă spectatorii cu o poveste în puține culori despre niște români care duc o viață anostă într-o țară săracă (nefericirea personală, subînțelegem noi, este și o vină personală, regizorul având grijă să ne pună în față și fatalismul, și resemnarea malignă a românului).
Povestea începe de la un dialog petrecut în apartamentul standard al unei tinere familii, unde vecinul – străinul – aduce ispita: știe de la străbunicul că în familia lui există o comoară îngropată la rădăcina unui pom, în curtea casei din Islaz, și asta e ultima speranță. Comoara se va împărți în jumătate, frățește, ca în basme, dacă Coti plătește câteva sute de euro pe un detector de metale pentru suprafața cu pricina și procedurile aferente.
Aventura – cuvântul apare insistent în comentariile publice ale regizorului – acestei pelicule care ar fi trebuit să fie documentar, dar n-a rezistat atracției ficțiunii și a ieșit film artistic începe direct și nu se ramifică pe parcurs. Regizorul nu recurge la artificii care să distragă atenția de la poveste. Zis și făcut. Personajele pornesc spre comuna Islaz, după câteva rezolvări românești la probleme românești și câteva secvențe de viață neaoșă: sărăcia, mica învârteală de la serviciu, munca la negru etc. Ajung în sat și spectatorul aude greierii cântând matinal în verdele din curtea părăsită, spațiu atemporal, atrăgător și respingător, unde continuă povestea. Spiritus loci se conturează, camera e abilă, eclerajul, la fel, suspansul există, povestea în sine îl naște și lucrul actorilor îl dezvoltă, comoara refuză să se arate, apar dezamăgirea și neîncrederea etc. Noaptea se lasă, în curte e întuneric beznă și zgomotele pământului se aud în sala de cinematograf, emoțiile lasă loc oboselii. Și, când nu se mai așteaptă nimeni, apare din adâncul pământului cutia dorită.
Dar, ca în orice poveste de aventuri (ca în haiduciile lui Robin Hood, aventurierul la care trimite filmul de la primele secvențe), nu este chiar ce pare a fi și, pe deasupra, rămâne inaccesibilă. Așa-zișii căutători de comori ajung la poliție (tiparul polițistului rămâne același pe care-l știm din filmele românești din ultimii zece ani și din mitologia rural-urbană a ultimelor decenii), bogăția visată se îndepărtează tot mai mult, pentru ca după aceea să se apropie iar și să dispară iar… Iraționalul conduce detașat.
Minimalismul narativ, interpretativ și de toate felurile, pe care-l știm din filmele anterioare ale regizorului, arta dialogului, și ea exersată în creațiile mai vechi, și ironia sunt manevrate eficient în acest film apreciat de criticii străini. „Comoara” are o lentoare plăcută și trimite convingător la o naivitate a spectatorului de plăcere, o naivitate pe care ne-am dori să o regăsim la așa-numitul public larg căruia cinematografele din România îi duce dorul. Butoanele pentru afecte sunt apăsate cu măsură, suspansul nu are nimic artificial, povestea rezistă și filmul răsplătește răbdarea, nu fără o doză de aspră, justificată ironie. O comoară pentru vremurile noastre aduc astfel Corneliu Porumboiu și echipa lui, în care s-au integrat actori amatori, o comoară la care are acces orice spectator dispus să intre în sala de cinema și în joc și să (re)descopere plăcerea de a vedea un film bun.
Poate era bine sa scrieti despre el mai mult INAINTE sa reuleze cu sala goala… dar, deh…
*ruleze
dracula, n-ai inteles ideea, cum sa scrii despre un spectacol sau un film “Inainte”sa ruleze in cinema sau in teatru?Dar daca esti retard si lipsit de imaginatie, deh…”Sala goala” la filmele romanesti, dupa premiera, a devenit un fenomen.Un fenomen de care nu-i pasa nimanui, important e sa-l vada critica straina, in rest…Iar regizorii “noului val”isi repeta mijloacele la nesfarsit, nu au pic de imaginatie.