O cronică a unei morți neanunțate: „De ce eu?”

De ce eu2Lansat toamna trecută, în preajma alegerilor prezidențiale din România, cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu, proiectat și la ediția din 2015 a Berlinalei, în afara competiției, a făcut vâlvă, atât cât mai poate face vâlvă un film la noi. Cum era de așteptat și cum și-a dorit regizorul, într-un context socio-politic tulbure, dar nu mai tulbure ca de obicei în deceniile postdecembriste.

Orizontul de așteptare creat în jurul acestei producții mai ales datorită poveștii pe care o spune nu a dăunat, din câte se pare, receptării, cum se întâmplă de multe ori. Dimpotrivă, a stârnit curiozitate, întrebări și critici, ca orice produs artistic care are ceva de spus. În cele câteva luni de la lansare, „De ce eu?” a stârnit multe reacții, atât ale oamenilor de film, cât și din partea opiniei publice. Despre film au scris, surprinzător, oameni care n-au nicio legătură cu lumea filmului, dar au cu „sistemul” pe care el îl pune sub lupă, reluând un caz nefericit petrecut într-o țară a nefericiților.

Cu ce a venit, de fapt, Tudor Giurgiu? Cu un film artistic – „docuficțiune” mi se pare un termen riscant în cazul ăsta, deși poate fi folosit – despre încâlcita, neelucidata poveste a procurorului Cristian Panait, „copilul-minune al Justiției din România”, care s-a sinucis în 2002, la 29 de ani. Rămase neclare, circumstanțele morții lui, evident legate de anchetarea unui caz de mare corupție în care erau implicați politicieni de rang înalt și agenți ai serviciilor secrete, au parte de un tratament precaut.

Asumându-și baza faptică a cazului real pe care-l ficționalizează sub umbrela protectoare a filmului artistic, regizorul face nu cronica, ci o cronică a unei morți neanunțate, avansând fără grosolănie și o ipoteză despre sinucidere. După o cercetare care bănuiesc că a durat ani, după ce va fi scotocit prin ceva arhive pentru o documentare complicată, poate mai încâlcită decât cazul însuși, regizorul a scris un scenariu cuminte, în colaborare cu Loredana Novak, și a făcut apoi un film „convențional”, cum l-au catalogat, poate prea… convențional, cronicile din presa străină după proiecția de la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Grosso modo, previzibil, „De ce eu?”-filmul artistic stă acum în umbra lui „De ce eu?”-povestea procurorului Panait și a morții lui de fapt neînțelese. Și din această umbra nici nu va ieși. Nu din pricina unor lacune grave, ci pentru că noi, spectatorii din România, nu reușim să-l judecăm așa, pentru că e un film despre noi, despre lumea noastră.

De ce eu1E evident însă că asta îi convine regizorului, care a vrut mai mult decât un film. Anchetă neconvențională despre o rotiță infimă într-un mecanism devorator (Justiția românească), devorat la rândul lui de un mecanism care îl înglobează, „De ce eu?” face cronica României putrede și fără speranță din anii 2000 – o lume cenușie, mică, sufocantă, fără orizont, fără conștiință. Precum edifiiciile Justiției, pe care filmul ni le arată realist, precum oamenii înșiși, striviți într-un malaxor care poate orice. În prima secvență procurorul idealist intră în scenă și la ultima scenă iese din scenă – în sicriu, acompaniat de discursurile superiorilor din Parchet, autorii morali ai sinuciderii. Între aceste două momente, o poveste cu un erou care vrea să rămână cinstit și drept, o etalare fără artificii de stil a unei sumbre stări de fapt. Povestea curge fără opinteli și nu se împotmolește.

În rolul protagonistului, actorul Emilian Oprea de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, aflat la debut în lungmetraj, merită toate laudele. Drumul de la Făt-Frumosul Justiției la neadaptatul indezirabil e scurt și actorul îl parcurge profesionist, reflectând în nuanțe o schimbare ce duce doar la agonie, reconstituită din mărturiile celorlalți: Cristian alunecă repede într-un infern în care ori se adâncește, ori iese. Sunt singurele posibilități. Ori pactizează cu superiorii, soluționând cazul așa cum vor ei, la rândul lor supunându-se unui ordin „de sus”, ori începe „o viață nouă”. De altfel, acestea sunt ultimele cuvinte pe care le spune, pentru sine, înainte de a se arunca în gol de pe terasă, tânărul procuror. Porumbeii nu-și aveau locul aici, e drept, sunt sigură că regizorul ar fi putut mai mult.

De ce eu3Problematizarea culpei morale, principalul unghi din care se judecă, spuneam, filmul, își avea însă locul la vremea când Victor Ponta, personaj recognoscibil în alunecosul coleg de la procuratură, jucat versatil de Liviu Pintileasa (și el tot de la Teatrul Maria Filotti de la Brăila), candida la Președinția unei Românii de după Adrian Năstase, în toamna trecută aflat la închisoare. Culpa morală și lipsa conștiinței într-o țară de păpuși manevrate de câțiva păpușari, radiografiate într-o creație cinematografică în spirit realist, puse sub o lupă care mărește ororile, sunt acele teme particularizate pe un caz dureros și faimos care, bineînțeles, au dus câteva zeci de mii de spectatori în cinematografele, în general destul de goale, din România.

Ocupând un loc important în filmografia lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?” trebuie văzut – nu pentru estetica lui, ci pentru etica pe care o pune în discuție printr-o creație cu o distribuție foarte bună, cu nuanțe, dar și cu afirmații asumate. Dacă vreți, chiar un discurs despre asumare într-o lume care nu-și asumă, într-o falsă libertate, într-o societate bolnavă e de descoperit în acest film în care performanța actoricească nu are cum să rămână în prim-plan, deși tocmai prin ea filmul își atinge scopul de a investiga conștiințe.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.