Oleanna. Pământ al făgăduinţei, loc aproape mitic spre care se îndreptau visurile de mai bine ale unor norvegieni din secolul al XIX-lea. O lume nouă în care „grâul şi porumbul se plantează singure, cresc într-o zi câte 2 metri, în timp ce tu te odihneşti în voie în patul tău”. Cel puţin aşa spune cântecul; o aglomerare voioasă de note şi triluri folk care îmbie la un pahar în plus. Dar nu a fost să fie aşa. Ţinutul mănos din Pennsylvania anilor 1850 nu a prea dat roadele scontate, iar societatea utopică în care urma să curgă lapte şi miere s-a cam dus de râpă mai repede decât urmau să crească grâul şi porumbul.
Cam asta ar fi povestea Oleannei. Şi atunci ce legătură are numele ăsta frumos şi melodios cu povestea unei studente presupus agresate de profesorul ei în anii 1990? Are şi încă din plin. Numai că trebuie schimbat semnul. Din utopia numită Oleanna cea de secol XIX, trebuie făcută o translatare către distopia postmodernă. Atâta tot. O mică nuanţă.
„Oleanna” de David Mamet în regia lui Vlad Cristache de la Teatrul „Jean Bart” din Tulcea este un spectacol didactic; o introducere rigroasă în ABC-ul realităţii cotidiene alarmante. O studentă submediocră vine în biroul profesorului său pentru a cere milă, explicaţii suplimentare şi o notă mai mare. Profesorul îşi ia prea în serios rolul de formator şi şlefuitor de viitoare destine împlinite şi cade în capcana de a fi uman. Eroare fatală. O mână pe umăr şi un exemplu din viaţa reală sunt devoezile incontestabile ale intenţiei de hărţuire sexuală. Pentru că firava şi inocenta Carol face parte dintr-o grupare feministă care e gata să linşeze pe oricine pentru o părere de tentativă cu iz discriminatoriu. Şi dacă tot se luptă pentru drepturi şi privilegii, de ce nu ar profita de condiţia lor privilegiată aceste fete care poartă libertatea de exprimare ca insignă de glorie şi nu ar încerca să îşi mărească notele în grup ca o masă unită şi solidară ce sunt? Nu strică o ameninţare livrată prin portavocea aceasta bătută de soartă şi numai bună de folosit pe post de carne de tun. Cam aşa se pune problema; cu cinism, cu sânge rece şi cu o violenţă pasivă specifică acestor tipuri de manifestări bolnăvicioase care ne ţin loc de realitate.
Vlad Cristache a avut înţelepciunea de a menţine echilibrul între fapte şi consecinţele lor în spectacol. Nu arată cu degetul, rămâne diplomat şi se concentrează, aşa cum e firesc, nu pe mesajul alarmist, ci pe produsul artistic. Alege doi actori cu potenţial cărora le creează condiţiile pentru a construi o relaţie performantă din punct de vedere teatral. Textul în două personaje poate foarte uşor să devină o demonstraţie plicticoasă şi lipsită de spectaculozitate. E nevoie de multă măsură, concentrare şi minte limpede pentru a conduce un construct scenic care, pe de-o parte, să suscite interes pentru spectatori şi pe de alta, să nu pice în păcatul degetului ostentativ înfipt în ochii publicului. Cu un ritm bine controlat, cu o acumulare dozată ca la farmacie şi cu o tensiune menţinută foarte organic, spectacolul curge ca un thriller autentic în care eşti real interesat să găseşti criminalul.
Cei doi actori – Irina Naum (Carol) şi Cristian Naum (John) construiesc o relaţie bine mobilată cu un plan secund alimentat de gând constant. Irina Naum este o Carol fragilă şi gata înfrântă. Marea ei calitate este ambiguitatea intenţiilor; nu poţi să fii sigur dacă a plănuit de la bun început acest scenariu dement sau s-a lăsat purtată de val şi convinsă de colegele ei de organizaţie feministă. E ca o trestie gata să se frângă, speriată ca o căprioară în faţa farurilor. Şi cu toată această faţadă de copilă abuzată, până la sfârşitul spectacolului o urăşti sincer. E imposibil să nu îţi creeze o reacţie, să nu îţi încerce răbdarea cu mina ei constantă şi impenetrabilă. Egală cu sine, cu un licăr în colţul ochiului şi o voce care precipită spaime, te convinge, te înduioşează pentru ca apoi, exact cu aceleaşi mijloace, să se transforme în dumşanul public numărul unu.
Cristian Naum stăpâneşte cu multă luciditate firescul scenic şi îl transformă în performanţă. Te interesează să îi asculţi argumentele. John e profesorul la care speră orice student inteligent. E un camarad care oferă informaţii căptuşite de umanitate şi nu livrează doar verdicte ca un robot îmbibat de spiritul echităţii absolut-aberante. Pe măsură ce situaţia lui se agravează de la o scenă la alta gradează foarte precis acumulările de tensiune şi frustrare, mocneşte şi se stăpâneşte şi poţi observa în timp real modificările din conştiinţa acestui om care se confruntă cu cea mai absurdă formă de opresiune, camuflată cu perversitate tocmai în ceea ce acuză – discriminarea. În fond, el este cel discriminat în această poveste, el este cel opresat. Iar reacţiile sale sunt jaloanele care dau coerenţă întregului parcurs scenic.
„Oleanna” de la Teatrul „Jean Bart” din Tulcea este un spectacol echilibrat, care ştie să spună o poveste delicată fără încrâncenare; te lasă pe tine să tragi concluziile. Ba chiar presară inteligent motive de îndoială asupra inocenţei domnului profesor şi te lasă cu un semn de întrebare abia perceptibil: şi totuşi? Fără să militeze, fără să îşi propună altceva decât să fie ceea ce este, cu luciditatea limitelor impuse de text şi context, cu asumare şi performanţă artistică. Un spectacol de teatru care nu are nevoie să strige pentru a se face auzit.
Teatrul „Jean Bart” Tulcea
„Oleanna” de David Mamet
Traducerea: Anca Florescu și Costin Manoliu
Regia: Vlad Cristache
Cu: Irina Naum, Cristian Naum
Print