#metoo. Știm prea bine ce înseamnă și ce baloane de săpun veninos a umflat, ce zgaibe a pus la reverul jignirii prețioase și stupide a unora sau ce răni cu adevărat adânci a oblojit celor cu cicatrici veritabile. Feminismul stupid și atât de inventiv al zilelor noastre și-a găsit un teren minat pe care se amestecă tragediile din spatele unor povești nespuse cu lamentările gălăgioase și lătrătoare ale unui cor zbierat de atacuri de panică autoinduse. Iar când lucrurile se amestecă atât de confuz, nuanțele și liniile fine sunt cele care pot face diferența între impostură oportunistă și drame autentice.
Spectacolul „O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames în regia lui Daniel Grigore-Simion, montat la Teatrul de Artă este un one-woman show în care Andreea Bibiri reușește să sublimeze artistic exact aceste contraste și paradoxuri. Comedie nu e, dramă există din plin, dar ai multe motive să râzi din tot sufletul, ficțiune este clar, dar pare inspirată din fapte reale, metafore există, accente poetice și multă, foarte multă sinceritate. Acea sinceritate artistică pe care o căutăm conștient sau nu când intrăm în sala de teatru. Fără o agendă socială trâmbițată sonor, fără stindarde fluturate în numele unor cauze pompos formulate, prin performanța artistică autentică, acest recital face mai mult bine decât orice docu-drama scrisă pe genunchi și încropită cu pretenții de capodoperă.
Fără promisiuni înflorite, acest spectacol își propune să spună o poveste bizară a unei femei care supraviețuiește eroic corvezilor cotidiene. Și nu declarativ, agitat-patetic, ci cu răbdare, mizând strict pe talentul Andreei Bibiri. Și foarte bine face; pentru că forța bine dozată a Andreei Bibiri și candoarea unei timidități antrenate pentru a sta ascunsă în spatele încrederii în sine rafinate artistic sunt două dimensiuni între care glisează replicile și parcursul acestui rollercoaster personal. O femeie cu nume simplu, Maria, ne așteaptă echipată cu pelerină impermeabilă și clăpari. O metaforă vizuală pe cât de explicită și cam stridentă, pe atât de eficientă și susținută de o replică din text care o motivează suficient cât să nu fie deranjantă. Efectul comic, în schimb, al acestui târâș al picioarelor butucănoase, care marchează sonor fiecare pas pe scenă este un artificiu inspirat.
Această tânără doamnă îmbrăcată ca într-un film de Terry Gilliam nu este o casnică tipică. Alegerea de a evita drumul bătătorit al „firescului de apartament” și riscul bine calculat de a plasa mărturia gazdei noastre la granița fină dintre realitate și delir halucinatoriu aduce un plus de interes și chiar suspans monologului său. Ne vorbește ușor jenată despre toate câte le pătimește între pereții casei în care e forțată să aștepte un soț abuziv și absurd, să îngrijească un socru libidinos și un copil gălăgios ca toți copiii și să se simtă privită de la fereastră de un pervers care mai și dă telefoane deocheate. La toată această faună exclusiv masculină imundă, de călăi ai unei feminități trăite cu frică, se adaugă un profesor de engleză ce părea prințul salvator venit pe cal alb. Dar nici el nu e altceva decât încă un abuz mascat sub intenții binevoitoare. Prea multă iubire strică așa cum prea multă grijă strică. Se poate foarte bine ca această temniță ridicată de masculii alfa cei violenți în jurul fragilității Mariei să fi doar rodul unei imaginații chinuite. Dar se poate la fel de bine să fie metafore spuse pe jumătate ca glume a căror cealaltă jumătate să fie o realitate pe care o știm prea bine din cazurile de abuz aflate la o mână distanță.
Performanța reușită de Andreea Bibiri este dublă – un firesc artistic emoționant, și nu doar credibil, ci de-a dreptul percutant în miezul comodităților noastre obosite, dezmeticite din amorțire de o adresare directă, ochi în ochi, foarte sinceră și tranșantă. O privești în ochi și o crezi nu pentru că suntem la teatru și așa spune convenția. O crezi pentru că privirea ei intră ca un laser în spatele ochilor tăi speriați de atâta curaj. Și îi răspunzi acestei femei ciudate cu clăpari și pelerină de ploaie, pentru care nu poți să bagi mâna în foc nici că spune adevărul, nici că nu e ușor dusă din realitate. Are ceva ambiguu și fascinant această femeie singură care parcă își cam construiește singură temnița și fricile și panica. Dar nu ai încotro, trebuie să o crezi; pentru că Andreea Bibiri se joacă atât de rafinat cu percepția ta, încât în ea poți avea toată încrederea. În această actriță care te ia de mână, te duce în poveste ca pe cel mai bun prieten, apoi te provoacă la un meci de box cu sentimentele, te face K.O. și tot ea știe cum să te pună pe picioare. Cu un control perfect al ritmului, cu o putere de improvizație bine strunită și un farmec al forței asumat și folosit inteligent.
„O femeie singură” de la Teatru de Artă este acel spectacol la care te simți bine, dar care nu te lasă ca la final să pleci acasă indiferent. Este exemplul de manifest artistic asumat și împlinit fără lamentații pentru o cauză pe marginea căreia alții fac valuri în pahare cu sifon. Și atunci merită din plin să o crezi pe cuvânt pe femeia asta singură și să o iubești în timp ce îți e și puțin teamă de ea, și puțin milă, și puțin din multe, într-un cocktail de sentimente și stări stârnite nu de un # în plus, ci de un act artistic bine făcut.
Teatrul de Artă
„O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames
Traducerea: Daniel Grigore-Simion și Andreea Bibiri
Cu: Andreea Bibiri
Regia: Daniel Grigore-Simion
Scenografie: Adrian Pitica
Foto: Romulus Boicu
Print