„O furtună” de hârtie

Din fantasme şi amintiri vagi, nedesluşite, din fapturi bizare, de neînţeles, şi gesturi din lumi care aprind (uneori la propriu) imaginaţia, „Furtuna” lui William Shakespeare trăieşte, mereu neliniştită, în creaţii regizorale care se întrec să-i ofere spectatorului o cheie. O cheie cu care descuie uşile zăvorâte şi ajungă pe insula lui Prospero, magicianul care stăpâneşte vieţilor celor din jur şi stihiile naturii, o cheie cu care să deschidă, oricât de puţin, lumile inepuizabile din povestea, ultima, a lui Shakespeare.

O poveste populată de întrupări ale invizibilului, de duhuri şi făpturi imateriale, o poveste despre invizibil, care-i cere regizorului ce se încumetă s-o monteze să umple multele goluri din piesă, să imagineze o lume dintr-o insulă atemporală, să concretizeze idei, întâmplări şi personaje care pot avea mii de forme. Întors pentru acest spectacol la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Silviu Purcărete şi-a lansat la apă „O furtună” ca o corăbie de hârtie, obiect delicat, în care încap, însă, o mulţime de fantasme care te invită în zona de nedescifrat a poveştii. Sâmbătă seara, când a avut loc prima reprezentaţie a spectacolului, s-a coagulat parcă un vis de hârtie, în ale cărui pliuri încăpătoare au prins viaţă personaje onirice. Sub convenţia la vedere a lumii din carte, obiect emblematic sub care scenograful Dragoş Buhagiar pare să-şi fi aşezat creaţia, „O furtună” s-a creat din imagini bogate şi din sunete nepământeşti (aduse în scenă sub coordonarea lui Vasile Şirli), desfăşurându-se două ore pe o scenă invadată de măşti.

În noul spectacol al cunoscutului regizor, virtuţile estetice ale ambiguităţii sunt exploatate din plin, ca şi în celelalte creaţii ale sale. Nimic nu e limpede, nimic nu este descifrabil până la capăt şi nimic nu se întâmplă transparent. Ca în vis, contururile sunt estompate, fiinţele se mişcă şi vorbesc parcă într-o altă limbă, fiecare ca o insulă în sine, ca un ţinut cu misterele, legile şi ritmul lui. Prospero (Ilie Gheorghe), stăpân peste insula pe care scena doar o sugerează, este foarte aproape de prototipul cărturarului ce respiră printre „tomuri înnegrite”. Într-o lume de hârtie la propriu şi la figurat, o lume ce depozitează frânturi din ştiinţa şi din închipuirea omenirii, bătrânul Prospero păşeşte într-un interior întunecat, rămas parcă dintr-un naufragiu, luminat din când în cand de un candelabru aşezat pe podea, mobilat de un jilţ prăbuşit, de un dulap din care se iţesc făpturi onirice şi de un munte de hârtie care, se va vedea, nu este tocmai lipsită de viaţă. Pe uşa care dă afară, în insulă, se întrezăreşte doar un alt plan. În acest spaţiu se desfăşoară „O furtună”.

Construită între două „coperte”, ca o carte, montarea începe cu un moment care te pune în gardă: Miranda, fiica magicianului slujit de spiriduşul Ariel (Valentin Mihali), îşi pune rochia de hârtie. Iar peretele din cărţi se prăbuşeşte. Peste doar câteva clipe, actorul (Sorin Leoveanu) care joacă o prinţesă nepământească şi asexuată se va preface în Caliban, fiinţă malefică ce se ascunde prin cotloane, aproape omniprezentă. Cea de-a doua „copertă”, cea cu care se termină cartea, este chiar secvenţa finală: magicianul se face nevăzut în matricea originară, în noianul din hârtie, după ce îşi spune singur cuvintele cu valoare testamentară. Întâmplările care se petrec între aceste două imagini se deapănă destul de repede, plasate într-un discurs scenic care mizează în egală măsură pe o coloană sonoră ingenioasă şi extrem de sugestivă.

Imaginile ample, cadrele largi, dar şi unele mai strânse, simbolistica de natură cromatică, aşa cum le ştim din celelalte spectacole ale regizorului, sunt prezente şi aici. Peste întregul spectacol pluteşte, de altfel, un aer faustic. Drept e că şi Shakespeare îl anticipase, prin Prospero, pe Faust-ul lui Goethe. La fel de drept e însă că urmele celebrului „Faust” montat de Silviu Purcărete la Sibiu răzbat, din când în când, în „O furtună”, montare în care vedem din nou închegată trupa Teatrului Naţional din Craiova, de altfel cât se poate de familiară cu stilul şi instrumentele regizorului. Marionete în mâinile regizorului-magician, actorii îşi dezvăluie o altă latură. Învăluiţi în măşti, aparent anonimizaţi, interpreţii îşi arată meşteşugul, în sensul tradiţional al cuvântului. În scene de grup şi scene individuale, interpretează partituri în care, cum bine ştim, nu este loc pentru spontan şi întâmplător. Angrenaţi într-un mecanism care ţinteşte exactitatea unui ceasornic, actorii îşi expun rigoarea. Funcţionează bine, contribuţia lor la stranietatea spectacolului fiind hotărâtoare. Ceea ce se poate spune cu asupra de măsură despre performanţa lui Sorin Leoveanu, care, cum spuneam, face un dublu rol foarte solicitant, metamorfozându-se „la vedere”. Scena cu păpuşile, de exemplu, şi cu Ferdinand (Romaniţa Ionescu), fiul regelui napolitan Alonso, este una dintre cele mai expresive din întregul spectacol.

Cât despre Miranda jucată de un bărbat, poate (şi) după tipicul elisabetan, şi despre tânărul Ferdinand interpretat de o femeie, opţiunea regizorului nu pare, la o primă vizionare, să se justifice transparent prin spectacol. Pe de altă parte, să nu uităm că nimic nu se petrece aievea, suntem departe, naufragiaţi pe o insulă sau cufundaţi într-o carte ca o insulă… Departe de raţiunea sau cel puţin de raţiunea comună, în tărâmul în care spiriduşii se supun stăpânului pentru a-şi câştiga libertatea, totul este posibil. Pur şi simplu.  

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.