„O furtună” sau materia din care sunt făcute visele…

În aşteptarea ediţiei din acest an a Festivalului Shakespeare, la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova, Silviu Purcărete a pus în scenă cel din urmă text al lui Shakespeare, într-o interpretare/ adaptare, pe care o numeşte „O furtună”…

Pentru cei obişnuiţi cu universul/ universurile lui Silviu Purcărete, montarea de la Sala „Amza Pellea” nu va fi tocmai o surpriză. Ceva din lumea, atmosfera, întrebările şi aerul din „Faust” se insinuează în povestea lui Shakespeare şi Prospero vorbeşte pe alocuri ca un Faust al cărui pact e mai subtil şi mai nuanţat. Insula pustie a lui Prospero e construită de Dragoş Buhagiar pe scena de la Craiova ca un spaţiu închis, uşor claustrofobic, cu ferestre dincolo de care sunt alte rânduri de ziduri, iar furtuna aduce înăuntru nisip şi munţi de hârtii sfâşiate. Aşa cum este creat, spaţiul poate funcţiona şi ca o metaforă pentru felul cum se produc jocurile în zona conştientului şi a subconştientului, şi ca o metaforă pentru mitul lui Iona – universul închis, care dă într-un alt univers închis etc. etc. Şi ca o lume intermediară, un fel de tărâm al lui niciunde şi nicicând, în care povestea trăieşte după regulile ei proprii, şi ca un vis… în care lupta dintre bine şi rău se dă cu acea logică a absurdului specifică viselor. Şi ca un mic iad în care demonii din interior se materializează în personaje stranii care bântuie gândurile şi (i)realitatea în aceeaşi măsură. Altminteri, întregul spectacol este un comentariu la replica: suntem plămădiţi din aceeaşi materie cu visele…

Distribuindu-l pe Ilie Gheorghe în rolul lui Prospero, intenţionat sau nu, Silviu Purcărete aduce în „O furtună” ceva din sufletul măcinat al lui Faust, povestea căpătând – iarăşi, intenţionat sau nu – o dimensiune neaşteptată, pe ideea enunţată de Harold Bloom, cum că Shakespeare ar fi descoperit subconştientul, cu mult înaintea lui Freud. Pe de altă parte însă, ideea funcţionează şi în detrimentul montării, unele scene lăsând sentimentul că se suprapun şi se împletesc şi se aşază în straturi ca-ntr-un palimpsest.

Spectacolul se deschide cu câteva imagini care conţin şi răspunsurile pentru întreaga montare. Într-un semiîntuneric în care se va desfăşura întreaga poveste, la lumina slabă a unui candelabru coborât până la pământ, Miranda (Sorin Leoveanu) îşi îmbracă rochia uriaşă din hârtie. Iar Prospero deschide uşa unui dulap în spatele căruia e un zid din cărţi. Zidul se năruie şi în spatele lui se întinde nimicul. Dar un nimic plin, un nimic ce se aşază pe locul a ceva ce a fost, care seamănă cu o ruină. Un nimic în care trăiesc lumi dărâmate. Şi tocmai din acest gol, din spatele aceloraşi uşi se va ivi Ariel, spiritul aerian cu nas roşu (Valentin Mihali), adesea însoţit de o suită de spirite, ca o imagine a lui însuşi multiplicată.

Motivul sau motivele pentru care regia alege să îl distribuie pe Sorin Leoveanu în rol dublu – Miranda şi Caliban – pot fi speculate la infinit. Cât de mult, însă, alegerea lui are justificare în montarea de la Craiova, e o altă discuţie. Schimbul de „măşti” la vedere între spritul cel rău al insulei, pe care Prospero îl supune după ce-i ucide mama, şi Miranda, fiica salvată împreună cu el din naufragiu şi închisă în acest univers în care legăturile cu lumea exterioară sunt tăiate – toate funcţionează iarăşi, la acelaşi nivel de psihanaliză amintit. Prospero ucide/ supune vrăjitoarea/ femeia şi închide/ păstrează copilul. Dar ideea este valabilă numai până la un punct, dincolo de care rămân doar frumuseţea şi misterul imaginilor… Şi din aceeaşi categorie a lui „de ce” face parte şi distribuirea Romaniţei Ionescu în rolul lui Ferdinand. Miranda – Ferdinand, cuplul de îndrăgostiţi care se (re)găsesc pe insula pustie a lui Prospero, după ce fiecare dintre ei străbate un drum şi se supune unor probe, ca în basme, sunt construiţi fiecare ca o replică a celuilalt, dar sensul pentru care Silviu Purcărete alege să le inverseze identitatea sexuală rămâne parţial ascuns.

Sorin Leoveanu îşi interpretează ambele personaje în aceeaşi cheie. O Miranda asexuată, închisă ca-ntr-o colivie şi manipulată de tatăl ei prin vrăji, îmbrăcată într-o rochie din hârtie, ca o păpuşă monstruoasă. Şi un Caliban asexuat, cu chip imobil – dar un monstru a cărui întruchipare e mai puţin înspăimântătoare ca cea a Mirandei.

Mai palide sunt scenele în care Caliban şi cei doi naufragiaţi, Trinculo şi Stephano, pun la cale celebrul complot, aşa cum palidă rămâne toată lumea de la bordul navei naufragiate, tocmai pentru că regia îşi propune să accentueze altceva. Prospero este centrul universului în spectacolul de la Craiova. Un fel de magician care la sfârşit depune armele şi se scufundă în somn, orice ar însemna somnul… Dintre toate personajele din scenă, el este singurul construit ca un om real: un bărbat îmbrăcat în costum de casă, cu tichie în cap, care doarme într-un fotoliu şchiop, se trezeşte şi visează un vis populat cu personaje ciudate, se joacă puţin cu ele, le manipulează şi la sfârşit îşi aşază la loc în geamantanul de clovn nasurile roşii şi se întoarce în somn. Pierdut prin muntele de hârtii pe care magia din vis le-a fabricat.

Ceva din magia peronală foloseşte şi Silviu Purcărete în scene precum aceea în care mâncarea din farfurii ia foc şi arde cu flăcări albăstrii, iarăşi amintind de focurile iadului din „Faust”, sau în acelea în care forţa furtunii împinge ferestrele uriaşe strecurând înăuntru pământ şi fâşii de hârtie, când prin găurile de tavan curge nisip sau atunci când zidul din spate se mişcă şi lumea întreagă pare să alunce cu el – minunată iluzie optică.

În schimb, eliberarea lui Ariel, se pierde undeva într-o îmbrăţişare dincolo de care se ascunde prea puţin. Şi lasă loc probabil celei mai frumoase scene din întreaga montare, cea din final, când Prospero, singur, rosteşte „testamentul” şi apoi dispare în muntele de hârtii din spate. Iar cuvintele trăiesc dincolo de dispariţia lui şi, mai mult, au puterea de a se materializa şi de a materializa personajele care îşi jucaseră rolurile până atunci. Una dintre cheile montării: puterea cuvântului de a fi şi de a face să fie…