O incursiune în culisele murdare ale capitalismului

45 de producții (printre care zece premiere mondiale), 430 de artiști din 19 țări, 27 de spații de joc, 281 de spectacole, 45.000 de bilete puse la vânzare. Așa se anunță festivalul Wiener Festwochen, ce are loc între 10 mai și 16 iunie. Chiar dacă ediția din acest an nu prezintă un concept „tematic”, dimensiunea politică este importantă pentru noul său director artistic. Selecționerul belgian Christophe Slagmuylder consideră festivalul ca fiind un eveniment ce se află în directă opoziție cu populismul actual: „Pentru a contracara miopia, ediția aceasta lansează o invitație de a privi lumea cu deschidere și curiozitate”. Viziunea directorului asupra Vienei nu este aceea a unui oraș retras, ci a unui loc vibrant. „Se întâmplă aici și acum” – așa își începe Slagmuylder cuvântul introductiv din caietul program.

Prin urmare, după show-ul muzical de deschidere din fața primăriei vieneze, Wiener Festwochen a debutat anul acesta în Donaustadt, în cartierul capitalei austriece, în care se înregistrează cea mai mare creștere și cea mai scăzută vârstă medie a populației. În sala patinoarului acoperit Erste Bank Arena, a fost prezentat, printre altele, spectacolul imersiv de cinci ore și jumătate Diamante al regizorului argentinian Mariano Pensotti. Această producție, care a avut premiera anul trecut la Ruhrtriennale este concepută ca un Gesamtkunstwerk. Zece căsuțe, o mașină și o scenă de concert (decor și costume: Mariana Tirantte) formează orașul fictiv „Diamante” fondat în urmă cu o sută de ani de Emil Hügel. Se spune că omul de afaceri suedez a dorit astfel să recreeze în nordul Argentinei o localitate din țara sa natală. Casele sunt puse la dispoziție numai angajaților companiei miniere multinaționale Goodwind. În acest loc ce seamănă cu Silicon Valley, muncitorii, în mare parte emigranți din Germania (acolo se află sediul central al firmei), trăiesc în condiții idilice și se bucură de o seamă de privilegii. Tocmai de aceea Diamante este protejat printr-un zid de „sărăcia” din exterior. Totuși, în oraș există o serie de reguli stricte: în loc de spaniolă se vorbește germana și engleza, alcoolul este vândut numai seara, muncitorii sunt obligați să facă în fiecare dimineață exerciții de sport în grup, toți locuitorii trebuie să cânte la un instrument muzical.

Epos-ul din trei acte al lui Pensotti ilustrează declinul acestei utopii. Cele zece case din hala de spectacol sunt mobilate cu meticulozitate. Printre ele se află un bar, locuința candidaților la alegeri, a avocaților, a „tatălui și fiicei sale”, a șefului sindicatului, a paznicului, a profesorului (de teatru). Fiecare clădire este dotată cu un perete de sticlă prin care spectatorii pot viziona ceea ce se întâmplă în interior. În partea superioară se află un ecran pe care sunt proiectate supratitrările, dar nu numai. Spectacolul se desfășoară în germană și spaniolă, actorii făcându-se auziți prin intermediul lavalierelor. În prima parte este prezentat nivelul de trai ridicat al orașului. Şi totuși, în pofida bunăstării, fiecare locuitor are un secret întunecat, fie că este vorba de o omucidere într-un accident de mașină urmat de fuga șoferului de la locul faptei, de primirea unei mite sau de un trafic cu droguri. Toate acestea sunt date în vileag prin intermediul „supratitrătrilor” care oferă detalii asupra evenimentelor curente, lor fiindu-le însă adăugate povești din trecut, precum și indicii despre viitor. Iar pentru acestea din urmă gândurile personajelor sunt ilustrate în caractere cursive. Pe deasupra, proiecțiile afișate includ și reflecții filozofice, fiind citați, printre alții, Engels și Delauze.

Publicul se deplasează între cele unsprezece locații și urmărește tot atâtea scene (pe lângă cele zece case, mașina este cea de-a unsprezecea locație). Fiecare episod durează opt minute și este repetat de unsprezece ori. Apoi urmează o pauză de un minut în care spectatorii pot schimba locul. Din punct de vedere al logisticii, conceptul gândit de Pensotti este absolut impresionant, căci scenele se desfășoară simultan. Ei bine, cu toate că trăim în epoca tehnologiei avansate, aceasta nu funcționează întotdeauna fără piedici, după cum a dovedit-o blocajul supratitrării în seara reprezentației la care am participat.

În fiecare act, publicul este părtaș la teama crescândă a locuitorilor de a-și pierde stabilitatea și bunăstarea. Motivul sunt alegerile ce urmează să aibă loc. Căci un angajat ce deține o funcție de conducere candidează la postul de guvernator, iar președintele sindicatului devine oponentul său de stânga. În acest timp, casa familiei de avocați este atacată și jefuită. Sindicatul este acuzat de organizarea spargerii. Astfel, candidatul de stânga este arestat (în realitate se va dovedi că autorul atacului a fost managerul părții adverse). Candidatul de dreapta câștigă alegerile, dar compania fuzionează. Prin urmare, au loc concedieri în masă. Firma dă faliment. Condițiile devin din ce în ce mai haotice: se formează secte, bande, echipe de miliție. Orașul idilic din jungla argentiniană se dezintegrează, devine mai întâi o firmă pentru dezvoltarea de software, apoi un parc tematic condus de japonezi. Astfel, în partea a doua rămân numai nouă spații – cabina paznicului va avea obloanele trase, iar în locul mașinii se va găsi o groapă comună –, respectiv în partea a treia există doar șapte scene. Fiecare dintre cele trei părți se încheie pe scena de concerte, unde are loc mai întâi petrecerea cu ocazia aniversării centenarului lui Diamante, iar apoi discursul campaniei electorale a candidatului de stânga.

Ordinea vizionării episoadelor este aleatoare. Spectatorii sunt ca niște voyeuri care îi urmăresc pe locuitorii orașului în timp ce aceștia dansează, discută unul cu altul sau se ceartă. Sunt martorii relațiilor ce se destramă. Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri. Povestea funcționează foarte bine la nivel (politico-social) macrodimensional. În schimb, la nivel individual, al cuplului sau al familiilor, poveștile rămân destul de neclare. Pensotti evidențiază sugestiv faptul că prețul exclusivității este supravegherea. Dacă în prima parte paznicul avea orașul sub control prin intermediul ecranelor video din cabina sa, în partea a doua fiecare căsuță este dotată cu camere de filmat, iar în ultima parte toți participanții – inclusiv spectatorii – par a fi niște detinuți dintr-un lagăr. La aceasta contribuie lumina obscură, dar mai ales reflectoarele ce cercetează în mod regulat întregul areal al sălii. De asemenea, dacă la început ușa barului era larg deschisă și exista o atmosferă de veselie, în final localul va constitui locul de întâlnire al rataților și criminalilor.

Spectacolul abordează o multitudine de teme: mecanismele electorale murdare, intrigile angajaților, calculul la rece în atingerea obiectivului, adulterul, conflictele între generații, fuziunile urmate de reduceri radicale ale locurilor de muncă, lipsa de moralitate și de etică. Este dezvăluit caracterul uman în cele mai abjecte forme ale sale. Nu este de mirare că tocmai paznicul este un traficant de droguri. Dar chiar și acesta visează… să devină actor. Nu sunt omise nici aluziile și considerentele privind protecția animalelor. Astfel, cei aflați la putere mănâncă cârnați din carne de iguana, iar avocatul vânează iepuri, cu toate că asta este interzis. Personal, cea mai deprimantă mi s-a părut viziunea regizorului privind viitorul sumbru al tineretului. După o escapadă eșuată în prima parte din „închisoarea” Diamante, tinerii, neglijați de către adulții prea preocupați de alegeri, își găsesc refugiul în droguri și ritualuri pline de misticism. Singurul lor țel este distrugerea totală a orașului, și anume arderea acestuia din temelii.

Datorită unui dramaturgii subtile, Pensotti exploatează toate aceste subiecte. Este vorba și despre colonialism, externalizarea conflictelor interne, modul în care schimbările economice produc distrugerea oamenilor. O critică dură la adresa capitalismului care apare în spectacol ca statuie în formă de porc, în care candidatul de stânga este încurajat să înfingă un cuțit. Regizorul și echipa sa reușesc să combine, în stil cinematografic, mini-dramele celor douăzeci și șapte de episoade într-o parabolă amară a timpurilor moderne. Diamante este o experiență extraordinară ce captează foarte bine starea de spirit a vremurilor. La finalul fiecărui episod al ultimei părți, pe ecran este afișată o laudă adresată ficțiunii. Ficțiunea depășește totul: copilăria, familia, corpul, ideologia, orașele, viața. Mariano Pensotti crede în puterea narațiunii fictive a teatrului.

În final, din împrejurimile „junglei întunecate” se aude lătratul unei haite de câini, iar în locul oamenilor care locuiau în case se găsesc numai niște figuri de carton. Bustul fondatorului Emil Hügel este ambalat într-o pungă de plastic, ochii îi sunt legați cu o fâșie de tifon. Doar broasca, ca simbol al tranziției și transformării, reamintește de natura trecătoare a vieții și oferă un sprijin în vremurile aflate în schimbare. În casa avocaților are loc o petrecere pe tema Egiptului antic. În acele vremuri, broasca era un simbol al fertilității. Să fie acesta oare, totuși, un final optimist?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.