„O intervenție”. Piatra sisifică a prieteniei se poartă pe umeri

3stars

„Trebuie să renunțăm la ideea că e bine să mergi la teatru. Nu e o biserică. Există mult teatru prost. Teatrul trebuie să placă oamenilor care muncesc și au vieți personale. Teatrul despre teatru este cel mai îngrozitor, un nonsens fatal.” Mike Bartlett s-a impus ca dramaturg de referință destul de devreme și își reflectă crezul, mai degrabă curajos decât anarhic, în piesele sale care sunt montate cu succes. Declarațiile de mai sus din The Guardian coboară de pe soclu multe idei sacralizate și intangibile despre percepția teatrului și tind să țină partea publicului, mai exact a satisfacerii lui, totuși fără să pledeze pentru o altă formă adulată: entertainment-ul.

„O intervenție” combină exact ingredientele pe care orice public – consumator ocazional de teatru – le-ar cere într-o seară de weekend, când a ales gerul de afară în detrimentul canapelei confortabile din sufragerie. Spectacolul lui Radu Iacoban amestecă teme, emoții și imagini din viața obișnuită cu mecanisme subtile de entertainment, iar rezultatul este un embrion diform al realității, acoperit și protejat de o membrană foarte subțire, care fură câte un râs zgomotos, câte un fior, câte o încuviințare din cap și care per total are rolul de a dezmorți și de a încălzi, în așa fel încât să te simți mai bine la teatru decât la tine acasă, în fața televizorului. Fuga de entertainment nu este întotdeauna justificată și nici benefică, atât timp cât „instrumentul” rămâne un instrument și nu se transformă în mijloc de expresie exclusiv. Lui Radu Iacoban nu i-a fost teamă să profite de acest captatio benevolentiae atât de pus la zid și de multe ori a încercat să-l întoarcă în favoarea lui asumându-și „categoriile” și stigmatizările aferente. Însă „O intervenție” este o călătorie pe sârmă echilibrată, în care Ana Ularu și Lucian Iftime jonglează cu mingi grele, pe care și le pasează nedemonstrativ, ca într-un joc între amici. Mai exact, până unde merge o prietenie, ce fel de iubire presupune prietenia, are limite, are reguli, are un limbaj anume, poate prietenia să te salveze? Și pe lângă toate aceste nuanțe, spectacolul atinge și fațete ale ratării, ale fricii de singurătate, ale implicării într-un posibil război și în ultimă instanță se ia la harță și cu moartea.

De cel puțin două reprezentații încoace, la Teatrul ACT, „O intervenție” este sold out. În acel spațiu intim, înconjurat de oameni, Cezarina Iulia Popescu a potențat scenografia printr-un decor nepretențios, dar eficient și funcțional cât să decupeze noi situații, locuri și treceri temporale. Iar pe măsură ce acțiunea e parcursă, se renunță la aglomerările de obiecte. Când spre final personajul Anei Ularu îi spune prietenului său că nu are nimic, în jur e gol. Au mai rămas doar un scaun și ștreangul de deasupra capului. Spațiul se umple doar din prezența actorilor, dar nu pentru că nu există un concept scenografic. „O intervenție” este un spectacol în care se schimbă costume, se modifică substanțial decorul, ceea ce contează în contextul în care în mai bine de jumătate din teatrul românesc nu mai există scenografie, mai ales dacă spațiul este unul de tip studio sau chiar mai mic. Finalul spectacolului are greutate tocmai datorită decorului existent anterior, are greutatea conceptului de iubire și de prietenie care trebuie susținut pe umerii lui Lucian Iftime ca să nu moară. Prietenia e ca o piatră sisifică pe care o rostogolești până la capătul puterilor.

„O intervenție” n-ar fi, totuși, un așa succes fără Ana Ularu și Lucian Iftime care se completează, se susțin și contrastează ca într-o relație de prietenie… Ana Ularu îți arată ba cu delicatețe, ba cu furie, ba cu umor toate laturile personajului său. Performanța ei e ca un cub rubik pe care îl întorci pe toate fețele și încerci toate combinațiile ca să prinzi imaginea de ansamblu. Dacă la început interpretarea sa poate să ți se pară excesivă, pe parcurs se justifică pentru că personajul ei e unul pasionat prin excelență de viață, de lupta împotriva războiului, de distracție, de încălcarea normelor, de iubire în formele sale cele mai diverse. Meritul profund al Anei Ularu este că îți arată cât de plăpânzi sunt oamenii care par puternici și autosuficienți, oamenii care îți spun „sunt bine” fără să fie bine, oamenii care se prăbușesc în liniște, oamenii care urlă în interior după ajutor, dar care rămân în final singuri, oamenii care își oferă gratuit cea mai bună versiune a lor de dragul celuilalt. Iar meritul lui Lucian Iftime este că își menține personajul pe o linie mai calmă și echilibrată în așa fel încât să resimți două temperamente diferite, să-ți dai seama când unul cedează în favoarea celuilalt și invers, ca în relația dintre un extrovertit și un introvertit.

„O intervenție” nu cade din fericire în activism politic, nici în lamentări pesimiste despre viață, dar te atinge acolo unde doare mai tare. Îți transmite sincer că poate astăzi nu te interesează ce se întâmplă în stradă, dar peste un timp s-ar putea să simți efectele acelei zile în care nu ți-a păsat.

Teatrul ACT București

„O intervenție”, de Mike Bartlett

Cu: Ana Ularu, Lucian Iftime

Regia: Radu Iacoban

Scenografia: Cezarina Iulia Popescu

Light Design: Bogdan Gheorghiu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.