Suspansul este un ingredient secret. O perdea care tremură în noapte, un ceainic care şuieră, o scurgere a unei căzi, câteva acorduri sacadate şi ascuţie şi gata o atmosferă care să chircească şi o inimă de leu. Cine e criminalul? Întrebarea care transformă în copii inocenţi orice matur aflat în faţa unei cărţi sau a unui film bun. Cârligul care se înfinge adânc în curiozitatea noastră şi care nu ne dă drumul decât la final – aşa trebuie să funcţioneze reţeta testată pe milioane de spectatori captivi ai poveştilor poliţiste bine scrise.
Un thriller îşi are locul cel mai potrivit pe ecran, mai mic sau mai mare, din fotoliul de la cinema sau din cel de acasă, goana după aflarea adevărului va fi mereu mai alertă, mai palpitantă, mai tensionată şi mai autentică la cinema sau la televizor. Pentru că o banală poveste a unei crime pasionale se poate transforma în ceva care merită toată atenţia ta, doar împănat cu detalii, cadre strânse, efecte vizuale, o muzică dramatică atât de importantă în crearea atmosferei, urmăriri, păsări care zboară din copac la momentul oportun şi multe, multe trucuri pe care filmul le ţine numai şi numai pentru el.
Când teatrul încearcă să împrumute câteva dintre aceste condimente din dulapul vărului său bidimensional, oricât de precis ar încerca să urmărească reţeta, gustul are de suferit. „Intriga” de Jaime Salom, montat de Ricard Reguant la Teatrul Avangardia, prezentat la Cinema Pro, este un thriller în care timp de o oră şi patruzeci ar trebui să fiu ochi şi urechi, cu aceeaşi plăcere pe care o am când strâng cutia cu floricele la piept când Hercule Poirot e la un pas să dezvăluie misterul din Orient Expres sau Angela Lansbury mai demască un criminal în hitul anilor ’90 „Verdict. Crimă”. Doar că nici piesa, nici regia nu prea se ridică la înălţimea măiestriei acestor personaje care au făcut istorie.
O poveste aparent simplă, dar excesiv de încâlcită, în care acţiunea cam lipseşte, în schimb cu multe poveşti despre ceea ce se află deus ex-machina în afară scenei şi dezvăluriri scoase din joben. Relaţii complicate între personaje şi multe răsturnări de situaţie, dar atât de previzibile din păcate. Totul acoperit de o subliniere deranjantă şi ostentativă prin decupaje de lumină şi însoţite de o muzică explicativă în momentele când nu e greu să ne dăm seama şi singuri că se explică o intrigă-cheie. Cumva stângaci, actorii lăsaţi parcă să se descurce şi să îşi construiască personajele cât mai liber, mai la liber. Iar asta se vede. Fiecare joacă „ce ştie de acasă” fără surprize şi fără un fir roşu care să îi lege. Iar când nici povestea în sine, nici regia, nici coeziunea distribuţiei nu funcţionează, e greu să mai stau cu sufletul la gură. Interesul şi atenţia se diluează, scapă printre degete, iar plictiseala te face încet-încet tot mai tentat să verifici ori telefonul, ori ceasul.
Mihai Călin (Andres) joacă, parcă, indecis, cu o frână de mână trasă şi disimiluează prea evident intenţiile personajului său care are mai multe planuri de intenţii, pe care le amestecă destul de imprecis cu naturaleţea sa scenică, cea care îl ajută să nu pice, totuşi, pe panta tuşelor groase, aşa cum gesticulaţia abundentă şi mâinile fluturate consistent ar fi împins personajul. Medeea Marinescu (Silvia) adoptă un ton de telenovelă şi o intonaţie obositoare, în care cele mai multe replici se termină urmate de o virgulă. Are o plutire cumva trucată, o interpretare superficială a situaţiilor şi de multe ori cade în capcana spunerii textului aşa cum a fost scris, la rând, mecanic şi obositor. Cristi Iacob (Ghiuly) este cel mai organic, aduce multă energie în scenă, şi-a construit un personaj ludic, pe care imediat îl asculţi şi îl urmăreşti cu plăcere, şi-a luat libertatea de a improviza şi de a face o compoziţie cumva ca un tribute Colombo, fără a uita de coerenţa gândurilor personajului său. Ilona Brezoianu (Gloria) are multă ironie, care o salvează de monotonie şi face ca micile sale apariţii să mute focusul pe ea şi să îşi poată aduce fără nicio ostentaţie personajul în prim-plan. Şerban Pavlu (Rogelio) are cea mai ingrată sarcină din pricina dezvoltării inconsistente a personajului său. Cumva rigid, neutru şi egal, în cele două scene ale sale nu aduce prea multă sare şi piper, însă realizează o partitură corectă.
„Intriga” nu este un thriller de la care să ieşi cu întrebări, ci cu prea multe răspunsuri, de care oricum nu aveai nevoie. Poate cu câteva zâmbete, cu un pic de timp perecut fără grijile care te aşteaptă acasă. Dar nu cu endorfinele răscolite ca de la un blockbuster. Este un spectacol pe care poţi la fel de bine şi să îl vezi şi să nu îl vezi. O poveste amoroso-poliţistă cu răsturnări ca din manualul de thrillere, pe care o găseşti în faţa televizorului pe la 20:00-20:30 atunci când nu te uiţi la cooking show-uri sau Exatlon.
Teatrul Avangardia
„Intriga” de Jaime Salom
Regie: Ricard Reguant
Distributie: Mihai Călin, Medeea Marinescu, Şerban Pavlu, Cristi Iacob, Ilona Brezoianu
Print