Din când în când, nu prea des, mi se îmtâmplă să simt nevoia să vorbesc despre un spctacol la persoana I. Tocmai pentru că spectacolul mi s-a adresat la fel; ochi în ochi, luându-mă pe după umeri şi ducându-mă în lumea lui. Şi mai rar, probabil este prima oară când păţesc asta în teatru, iubesc un personaj. Cunosc sentimental pentru că acum câţiva ani am plans cu sughiţuri la moartea lui Walter Bishop din ultimul episod al sezonului cinci al serialului „Fringe”. Dar să iubesc un personaj de teatru mi se părea impoibil. Pentru că, nu-i aşa, eu ştiu cum e cu teatrul. Nu mă păcăleşte el pe mine. Şi uite că nu-i aşa.
A fost dragoste la prima vedere, dar a fost nevoie de o a doua întâlnire ca să îmi dau seama. O iubesc pe „Fata din Curcubeu”. Personajul. La modul cel mai propriu în care poţi iubi un om. Cu căldură şi prietenie şi lacrimi în ochi. Simt nevoia să o ocrotesc, să îi dau mai mult decât leul pe care îl cere când intră în sală, să o îmbrăţisez şi să îi dau toneta de îngheţată a fericirii ei. Ştiu că nu există, ştiu că e fiţiune. Dar e atât de frumos şi de uman textul Liei Bugnar, încât eu nu cred că Fata din Curcubeu e un gând abstract. Nu e un personaj de câteva sute bune de ani al lui Shakespeare sau cine ştie ce fata de viţă nobilă de la mii de kilometri din Rusia sau un nene pe care îl strânge pantoful sub un pom. Da, acelea sunt personaje pe hârtie. Admirabile, ofertante, geniale chiar. Dar personaje. Nu le poţi iubi altfel decât artistic. Ori pe Fata din Curcubeu o iubeşti ca pe o soră. Eu, una, cu lacrimile strânse în bărbie am simţit pentru câteva clipe că sunt Vera – personajul absent al spectacolului. Mută de emoţie şi cu inima mai mare ca niciodată. Dacă aş fi avut puterea să mă ridic de pe scaun, sunt sigură ca aş fi putut şi dansa pe gheaţa unui lac, aşa cum povesteşte Fata din Curcubeu.
Spectacolul care o are ca protagonistă pe Ilona Brezoianu m-a făcut să înţeleg de ce o iubesc pe Fata din Curcubeu. După ce am văzut spectacolul jucat de Tania Popa, am simţit bucuria acestui text; bucuria de a trăi pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti, indiferent de cât de greu îţi e, şi bucuria de a fi pe scenă. Acel spectacol m-a învăţat încă ceva despre bucurie şi pentru asta îl voi iubi mereu. Spectacolul. Abia acum, după ce am văzut noua montare a Liei Bugnar mi-am dat seamă că iubesc personajul înainte de spectacol.
Ilona Brezoianu este o fată din Curcubeu mult mai tristă. Fiorul interpretării sale te ţintuieşte în scaun. Cu o alură specială şi o carismă care te face să ai încredere în ea, nu vei uita niciodată chipul Ilonei Brezoianu şi lacrimile din ochii ei mari şi rotunzi atunci când povesteşte cum şi-a pierdut sora sub pojghiţa de gheaţă a unui lac. Dreaptă, înaltă, ca o trestie plângătoare. Asculţi toate chinurile povestite cu zâmbetul spart şi vocea răguşită şi, totuşi, zâmbeşti. Felul simplu de a spune lucruri serioase şi grave este dezarmant. Nu doar o asculţi, o și înţelegi. Şi nu o poţi judeca, indiferent cât de multe greşeli a făcut. O ierţi. Îaninte de orice, o ierţi. Felul în care Ilona Brezoianu îşi spune monologul, uşor şmechereşte, cu un aer subtil de indiferenţă care maschează durerea unei vieţi retezate prematur care se lasă trăită pe locul 13 din ultimul rând al cinematografului „Curcubeul” e felul ei de a spune: „Lasă, merg mai departe, o să fie bine”. Undeva între resemnare şi speranţă, într-un echilibru nuanţat, acolo trăieşte personajul. Şi o face atât de frumos în mod paradoxal, încât ieşi din sală, mergi câţiva paşi, te aştezi pe o bancă şi la lumina telefonului deschis din automatism realizezi că iubeşti un om.
Performanţa Ilonei Brezoianu este cu atât mai frumoasă cu cât vine la scurt timp după prima montare cu Tania Popa şi întregeşte personalitatea fetei din Curcubeu. Comparaţiile vor exista inevitabil şi fiecare spectator va avea preferinţe. Ce e frumos e că nu poţi spune sec: una e mai bună decât cealaltă. Spectacolele nu îţi dau voie să faci comparaţii superficiale. Poţi să rezonezi mai mult cu latura senină a vieţii sau cu filonul dramatic. Dar asta e doar o chestiune de structură personală. Frumuseţea spectacolelor şi performanţa actriţelor e dincolo de gusturi schimbătoare. Mă întreb cum ar arăta o variantă de spectacol în care monologul să fie împărţit între cele două.
Şi pentru că o declaraţie sinceră de dragoste îşi pierde orice farmec dacă este explicată prea mult, am să îi mai spun încă o dată Fetei din Curcubeu că o iubesc ca pe sora pe care nu o am, că încep jocul şi îi aştept rima pentru „Pe curând, omule bun” într-o nouă întâlnire de suflet.
Godot Café-Teatru
„Fata din Curcubeu” de Lia Bugnar
Regia: Lia Bugnar
Cu: Ilona Brezoianu
Print