Ana Maria Iordache, Teatrologie, Anul I
Dragă Yorick,
De data asta am ales să-ţi scriu o epistolă şi trebuie să-ţi recunosc că am ales să fie aşa din motive pur subiective şi egoiste, dar totodată e rodul unui sentiment atât de ciudat, pe care niciodată nu l-am mărturisit atunci când am scris despre teatru şi pe care, de altfel, niciun critic de teatru nu îl va lăsa la vedere într-o scriere a sa. De aceea, ce-ţi scriu astăzi, nu e o cronică de spectacol, ci o epistolă pur subiectivă, care încearcă să reflecte morfologia sensibilităţii unui spectacol prin prisma sentimentelor unui spectator.
De fapt, toată această epistolă e un pas tot timpul amânat, dar care nu mai poate să se lase dat la o parte. Criticul de teatru, în forma aceasta de ucenicie şi incompletitudine ca bagaj de cunoştinte şi experienţe, trebuie să se lase o dată şi-o dată autopsiat, să încerce să se analizeze pe el ca spectator, pentru a putea să tragă concluzii despre un spectacol de teatru. Nu voi scrie, deci, despre spectacolul „Sonetele lui Shakespeare”, deşi aş fi vrut să pot, căci, trebuie să mărturisesc totodată că atunci când am ieşit din sală eram fericită să am în memorie un astfel de spectacol şi un aşa minunat suport de scris. Apoi, curând mi-am dat seama că nu pot scrie despre el, pentru că dărâma tot ce gândisem până atunci. E spectacolul care mi-a demonstrat că pot plânge la teatru, până atunci considerând în mod răutăcios că doar cei uşor de impresionat fac asta.
Când am încercat să scriu prima dată despre teatru mi-am amintit, ca printr-o străfulgerare, de ceea ce citisem mai demult într-o prefaţă dintr-un volum de Camil Petrescu. Îşi împărţise opera, dinainte de a-i da viaţă, în etape bine delimitate pe care le-a respectat întocmai. A dedicat anii tinereţii poeziei, apoi romanului, pentru ca abia la maturitate să se întoarcă cu mai multă dăruire spre filosofie. Aşa şi eu, întocmai lui Camil Petrescu, cred, oarecum prematură vârsta de nouăsprezece ani pentru a scrie despre teatru, pentru a putea analiza şi a da un verdict sau un diagnostic unui spectacol teatral. Teatrul rămâne pentru mine un joc cu mărgele de sticlă, un algoritm pe care nu îl înţeleg întotdeauna, dar care devine cu mult mai interesant atunci când pierd capacitatea de a raţionaliza contextul. Iată magia teatrului, iluzia convenţiei…
Rămâne, aşadar, o încercare de stil şi o mărturisire sinceră despre un adevărat act artistic. Spectacolul lui Robert Wilson e mai întâi de toate o experienţă. Văzusem şi înainte imagini pe Youtube, le-am văzut şi după, dar nu e deloc acelaşi sentiment ca atunci când eşti în sală. „Sonetele lui Shakespeare” este un spectacol pe care îl trăieşti, nu îl vezi sau, într-o altă formulare, îl vezi, dar nu trebuie să îl gândeşti. Mulţi dintre noi, la a doua vizionare, am renunţat să mai citim subtitrarea. Eu, una, încă sunt surprinsă cât de frumos şi poetic a putut să-mi sune totul. Limba germană avea pentru mine, în fonetica ei, acea duritate şi impunătoare nuanţă pe care nu o puteam lăsa foarte uşor îndulcită. În timpul spectacolului actorii, vorbitori de limbă germană, au încetat să-mi mai sune ca generali de război înfricoşători.
De distanţarea de tip brechtian mă mai lovisem o singură dată până la acel moment, în spectacolul lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul Metropolis. Nemţii însă, după ce au reuşit să mă facă să simt gustul sărat al lacrimilor, s-au jucat cu sentimentele mele, dându-mi totodată şansa să fiu conştientă că asta fac.
Muzica e, cred, una din cele mai frumoase componente ale spectacolului. Spectacolul e viu, e acolo, te lasă să intri în lumea de pe scenă pe care nici în vis nu ţi-o puteai imagina atât de fantastică şi clară, îl auzi cum respiră prin fiecare sunet mai discret sau alteori prea zgomotos. E una din cele mai fericite îmbinări de teatru şi muzică pe care am auzit-o şi cred că va rămâne mult timp astfel. L-am văzut de două ori şi, cu toate nu ştiu să leg o propoziţie în limba germană, mă trezesc dimineaţa auzind fragmente.
Am fost întrebaţi într-unul din atelierele de teatrologie care aveau loc la Craiova în fiecare dimineaţa dacă nu cumva ceea ce ne arată Wilson nu e o expunere ostentativă de artă. M-am întrebat, la rândul meu, care e povestea pe care o urmăreşte spectacolul. El leagă douăzeci şi cinci din cele o sută cincizeci şi patru de sonete ale lui Shakespeare. Nu poate exista, deci, o poveste omogenă. Vizual, însă, ea se naşte, iar acesta cred că este argumentul cel mai puternic în a le da un răspuns celor care văd în spectacol un soi de art exhibition.
Aş fi vrut ca toţi cunoscuţii mei, toţi cei apropiaţi mie, să fi putut să vadă acest spectacol, prin ochii mei, o dată cu mine. Cu cât eram mai atentă, cu atât „mă apropiam” mai tare. Priveam acele imagini ca şi cum eram dezamăgită de mine, că nici în cele mai colorate şi realiste vise nu aş fi reuşit să-mi imaginez atât de coerent. Bob Wilson construia pentru mine o lume pe care am căutat-o în imaginaţia mea de multe ori. În lumea asta este până la urmă doar o cameră cenuşie, goală, dar care se umple mai mult decât ţi-ai fi închipuit.
„Sonetele lui Shakespeare” sunt prin Bob Wilson un cântec de leagăn, un joc al umbrelor, o lume pe care ţi-o vei aminti, o lume vizuală a personajelor lui Shakespeare, o înţesare de contemporaneitate pe alocuri, o proiecţie pe care ai impresia că ţi-o închipui, că nu poate fi adevărată, o muzică ce te ciupeşte de mână ca să te facă să crezi…
Superba epistola. Felicitari!