O noapte furtunoasă degeaba

1stars

E bine să mergi la teatru. E un act de cultură. E un gest care te scoate din rutină. E un eveniment. E frumos. Într-o capitală trâmbiţat europeană în care la capitolul acte de cultură intră de-a valma, în acelaşi tabel, o seară la operă şi sprijinitul meselor de plastic de la festivaluri ale paielor şi caprelor de munte, dotate cu boxe, mici şi muzică monocord-populară, a merge la teatru este, deja, un semn de rafinament şi cocoţare pieptişă pe scara gustului estetic. Problema este că în aceeaşi capitală spectacolele de teatru sunt la fel de amestecate precum tocătura din mititeii de la festival. Ştii cam care sunt teatrele din centru; că doar sunt aceleaşi de multă vreme. Dar vezi pe stâlpi fel şi fel de zdrenţe lipite cu prenandez din găleată care se vor afişe. În mod surprinzător, în aceeaşi capitală aliniată la standarde cu denumiri sofisticate, afişul de pe stâlp e mult mai eficient decât site-urile sau promovarea online. Ghinion. Pentru că, de cele mai multe ori, acele hârtii bătute de ploi şi stropite de zoaiele zăpezilor transformate în eleştee te trimit la cel mai jos nivel de cultură pe care îl poate presupune teatrul din urbea noastră presupus europeană.

Afişe cu spectacolul „O noapte frutunoasă” de Ion Luca Caragiale, în regia Teodorei Câmpineanu, „Prima Premieră a Teatrului Principal” aşa cum aflăm de pe site-ul oficial al acestei relativ nou înfiinţate instituţii publice de cultură găsim pe stâlpi. Sala care ţine loc de sediu temporar, Dalles pe al său nume, e în mijlocul mijlocului centrului Bucureştiului. Caragiale ştim că vinde. Pe câţiva din domnii de pe afiş parcă-parcă i-am văzut pe la televizor. Păi atunci există toate şansele să te îmbraci frumos şi să mergi să vezi acest spectacol. Să asişti la un act de cultură şi să îţi crescă instant IQ-ul de spectator. Numai că nu e aşa de simplu. Această „noapte furtunoasă” face parte dintre acele spectacole care scad dureros nivelul de calitate al „pieţei de spectacole”.

O montare corectă şi nimic mai mult, o lectură regizorală datată, care nici nu supără, dar nici nu bucură, nicio inovaţie, nimic original, nimic spectaculos, doar un ritm tras cu cleştele care nu aparţine anului de graţie în care ne aflăm, textul lui bietul nene Iancu păstrat în integralitatea lui, respect pentru veşnicul cel mai mare dramaturg român şi atât. Acţiuni aleatorii, mult stat la masă şi vorbit, o fuguţă nu tocmai tensionată, nici alertă, ci un fel de pasul pe loc atunci când vine vorba de punctul culminant şi cam asta e tot. Cu clemenţă se poate spune că este un Caragiale ca la mama lui, asemeni bucatelor din lanţul de restaurante care şi-a făcut brand din acest slogan. Dar nu regia este cea care te face să simţi cum îţi scade nivelul cultural la fel ca glicemia unui diabetic care nu mănâncă la ore fixe. Actoria e bolovanul de gât al acestui spectacol.

Dacă de scenografia încropită şi incredibil de demonstrativ-sărăcăcioasă, făcută parcă din bucăţi, şi de ieşitul prin perdele negre treci cu îngăduinţă, deşi te cam arde globul ochilor de la atâta urâţenie estetică, de jocul unor actori care frizează nu ridicolul, ci penibilul de-a dreptul, e greu să uiţi. Adrian Păduraru este Jupân Dumitrache. În afară de voce şi dicţie, toate celelalte mijloace, puţine la număr, pe care le foloseşte, par că nu aparţin unui profesionist. Jocul său gonflat, arătat, ca un deget băgat în ochiul spectatorului ajuns până în ceafă, interpretarea fiecărui amărât de cuvânt în parte, lipsa de orice relaţie, abulia generală în care şi cea mai simplă poveste pe care o spune îşi pierde orice sens, frângerea tuturor sensurilor frazelor şi o pedanterie care nu are nicio legătură cu personajul omoară orice poantă şi plictisesc îngrozitor. Este secondat îndeaproape de Neculai Predica – Nae Ipingescu. Atent la ce i se spune, încasează ceea ce reuşeşte să ajungă la el, dar de la încasare până la prelucrare şi forma justă a răspunsului e cale lungă. Cu o privire continuu exoftalmică aproape, cu reacţii exagerate şi mereu cu ochiul pe furiş la public pentru a sublinia şi mai mult hazul care se vrea a fi pe scenă, explicativ şi obositor de superficial energic, cele câteva momente în care umorul său are efect se pierd între exagerări şi invenţii ostentative.

Gabriel Fătu este Rică Venturiano. Cu toate că vâsta nu îl mai recomandă pentru rol şi că replica în care îşi recunoaşte cele doar 26 de primăveri nu e speculată în cheie auto-ironică, în mod paradoxal, ceea ce ar reprezenta un defect incontestabil pentru orice actor – o voce spartă, nelucrată, civilă şi firavă – face verosimilă distribuirea lui în acest rol. Energia pe care o investeşte e justă, cu toate stângăciile în ceea ce înseamnă relaţie şi gând al personajului şi compensează haosul acţiunilor făcute în sine. Simona Grumezea este Veta. Interpretarea sa asumată, cu gând limpede, cu motivaţie interioară clară pentru fiecare acţiune, cu filon dramatic generator de comic inteligent şi cu seriozitatea absolută a profesionistului care îşi respectă meşteşugul este de departe singura care ştie de ce e pe scenă în fiecare moment şi are ce căuta acolo cu capul sus. Păcat, doar, că un rol atât de reuşit, lucrat, care demonstrează calităţile actriţei cu potenţial evident, are parte de un spectacol cum nu ar trebui să existe.

Răzvan Ilie, Chiriac, este un partener care intră şi menţine relaţia, găseşte răspunsul just, ritmul potrivit şi conţine gândurile şi starea personajului, lăsând să i se citească în ochi gândul limpede şi un parcurs coerent. Ştefania Dumitru, Ziţa, are o apariţie de efect, aduce o energie pozitivă pe scenă, un suflu puternic, având o carismă aparte şi o prezenţă scenică pe care o fructifică inteligent. Ionuţ Iftimiciuc este Spiridon. Ludic, cu un simţ al umorului şi al auto-ironiei dezvoltat, îşi face loc în marasmul general şi reuşeşte câteva intervenţii juste.

„O noapte furtunoasă” este o piesă foarte plăcută de marele public. Nu e greu să o montezi corect. Pare, însă, foarte uşor să o transformi în ceva plicticos, greu de înţeles, care îţi agresează bunăvoinţa fără să îţi dea mai nimic în schimb. Pleci din sală cu părerea de rău pentru Caragiale, pentru câţiva actori tineri care nu ar trebui să fie nevoiţi să accepte asemenea colaborări şi cu un sentiment de amatorism travestit în act de cultură. Sau, poate, cine, ştie, Doamne-fereşte, cu trista convingeră că la teatru e bine şi frumos.

Teatrul Principal

„O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale

Regia: Teodora Câmpineanu

Distribuția: Gabriel Fătu, Adrian Păduraru, Neculai Predica, Simona Grumezea, Răzvan Ilie, Doina Teodoru / Ştefania Dumitru, Ionut Iftimiciuc

O producţie Clan destin

Print

2 Comentarii

  1. Nea Andrei 19/04/2018
  2. Nea Andrei 19/04/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.